DMovieblog

Corcitura de Independence Day cu Black Hawk Down , filmul regizorului sudafrican Jonathan Liebesman nu aduce nimic nou sub soarele cinematografiei si nici nu e din cale afara de aratos.  Si nu ma refer la Aaron Eckhart . Fiind o specie distructiva, omenirea pare sa fi dezvoltat de-a lungul timpului un soi de angst teribil – ca ceva/cineva mai mare si mai puternic decat ea o sa vina sa-i faca felul cam in acelasi stil in care a “rezolvat” si ea atatea alte specii. Daca nu e pedeapsa divina care ni-l ofera pe Anticrist si daca nici planeta insasi nu se revolta trimitandu-ne intr-un haos ecologic sau medical, e clar: vin extraterestrii! Si nu vin doar intr-o vizita de curtuoazie sau pentru un meci de baschet ca-n Space Jam , ci cu un obiectiv bine declarat - distrugerea noastra si colonizarea Terrei. Independence Day si remake-urile la The Day the Earth Stood Still sau War of the Worlds sunt exemple recente ale acestei teme. Asa ca Battle: Los Angeles aterizeaza pe un...

Fata de evenimentul de anul trecut, gala de anul asta a aratat ceva mai bine. Habar n-am cum a fost la fata locului, eu scriu doar de ce s-a vazut pe micul ecran. Mai e mult pana sa ajunga sa arate ca un eveniment glamouros, dar si industria romaneasca de film mai are mult pana sa ajunga cu adevarat industrie. Din pacate, dincolo de introducerea asta, vin reprosurile. Evenimentul a fost iarasi prea lung... cineva trebuie sa le spuna oamenilor ca ochiul duce cel mult 2 ore. Atat! N-a avut stralucire, iar uneori cadrele luate din sala au fost complet neinspirate. Sa le comunice cineva distinsilor invitati ca sunt filmati in permanenta, iar reactiile lor se vad pe micile ecrane. Iarasi trist ca pe langa Andi Moisescu nu s-a gasit o gazda de gen feminin. N-am nimic cu omul, a fost ok, dar... un pic de ping-pong n-ar fi facut rau nimanui, iar o aparitie hot nu strica la asa un eveniment. O buba mare a fost cu microfonul amplasat pe scena. Multi nu stiau sa-l regleze sau erau prea emotionati...

Am vazut intentionat abia acum castigatorul Oscarului. Sincer sa fiu l-am avut dinainte de incoronarea cinematografica, dar povestea regelui balbait nu m-a atras. In zilele dinaintea decernarii premiilor, cand era aproape sigur ca o sa castige, si imediat dupa ce a luat acasa atatea trofee, l-am evitat ca sa nu fac lucrurile la moda. Nu-mi plac turmele. Dar i-a venit si lui randul. King's Speech e o drama cu lectia de istorie inclusa, scrisa curat, jucata foarte bine - Firth merita Oscarul de la A Single Man, a venit acum - total meritat, bine lucrata - doar din locatiile alese pentru filmare si simti presiunea care-l apasa pe viitorul al saselea George al Angliei, dar... la totale parca prea subtire pentru un premiu ca Oscarul. O sa urmeze intrebarea logica: dar ce film l-ar fi meritat? In ordinea preferintelor mele: True Grit, Inception, 127 Hours. Si n-am vazut Winter's Bone. Pentru mine marele minus al lui King's Speech e latura psihologica. Schiloada! Trivializarea ca ...

Am scris despre Biutiful pentru procinema.ro in 24 martie 2011. Biutiful: marturiile suferintei Alejandro Gonzalez Inarittu revine la creatia in limba spaniola, continua sa lucreze teme cu mize traditionale lui, iar cu Biutiful ii ofera lui Javier Bardem inca un rol memorabil, cel al unui corp prabusindu-se intr-o lume decazuta. Dupa debutul exploziv cu Amores Perros care l-a pus pe harta cinematografiei, regizorul mexican a optat pentru 2 filme in limba engleza – 21 Grams si Babel . Desi bine primite de critica, ambele prinzand nominalizari la Oscaruri, Inarittu s-a plans de faptul ca lucrul cu limba engleza i-a facut viata dificila, asa ca a optat cu Biutiful pentru o intoarcere la matca sa lingvistica. Un cadru scurt repetat de cateva ori iti descrie perfect drama adanca experimentata de Uxbal, personajul central din Biutiful. Sta in pat si priveste in sus catre un colt cu igrasie al camerei sale inghesuite. Uxbal aspira, dar e din ce in ce mai incoltit, viseaza...

Cameleonul inventat de Gore Verbinski si executat ca la carte de Johnnie Depp e haios, creativ, si cu un aer existential care il face delicios pentru publicul cu scaun cinematografic la cap. Cu exceptia lui The Tourist, pe care n-am vrut sa-l vad tocmai pentru ca sa nu-mi stric imaginea despre el, Johnnie Depp e un actor care-si alege meticulos proiectele in care se baga si da viata unor personaje interpretand la superlativ. Probabil e varful carierei sale - face film dupa film cu Tim Burton, lucreaza cu cei mai tari regizori (Michael Mann, Terry Gilliam), e eroul Piratilor din Caraibe, iar cu Rango... face mai mult decat sa-si imprumute vocea unui personaj animat. Rango e Depp si Depp e Rango. Cameleonul cazut din masina are momente cand vorbeste ca Willy Wonka, in altele e leit Jack Sparrow, iar miscarile sale par sa fie clonate dupa cele ale lui Depp. Dialogurile sunt fasnete, trimterile la alte filme binevenite, tributul genului western corect efectuat, o parte a personajelor nu vr...

37 filme. 25 tari. 4 cinematografe: Cinemateca Eforie, Cinemateca Union, Cinema Corso si Noul Cinematograf al Regizorului Roman. M-am trezit cu intarziere. De fapt am asteptat prea mult fata de intaia oara cand am auzit de eveniment. Deschiderea oficiala e azi si proiectiile se termina pe 21 martie. Programul complet aici. In weeekend sunt plecat, dar joi promit solemn sa ajung sa vad Bogota Change - un documentar despre doi primari neinregimentati politic care au schimbat fata unuia din orasele percepute drept cele mai periculoase din lume.

Dupa ce in Gran Torino si-a rezolvat cinematografic propria moarte interpretand memorabil personajul principal, Clint Eastwood incearca in Hereafter, al 35-lea sau proiect regizoral, sa arunce o privire catre taramul de dincolo si la felul in care oamenii se raporteaza la el in zilele noastre. Filmul a dat chix la box office-ul american, desi afisul e all Matt Damon, critica l-a primit modest - pe drept cuvant - iar la noi lansarea in cinematografe a fost amanata pentru sfarsitul lui aprilie pentru a evita lupta cu titlurile castigatoare de premii ca Balck Swan sau King's Speech. Asa ca... impotriva tuturor, eu i-am dat play aseara. Din pacate doua ore mai tarziu incercam sa gasesc ceva de care sa ma agat inafara numelui glorios al regizorului. Si nu prea am gasit. Scriptul are multe fortari, tine firele narative complet separate prea mult timp, iar finalul in care toate personajele se intalnesc e cusut cu multa ata alba. Nici emotional filmul nu convinge. Cu exceptia segmentelor c...

Despre nominalizarile lui True Grit am auzit tot felul de comentarii rautacioase: ca au venit doar de pe urma fratilor Coen, ca au venit fara ca filmul sa fi fost vazut suficient, ca Academia s-a grabit... Acum ca a ajuns si in cinematografele noastre si ca l-am vazut intr-o sala trist de pustie - eram 5 capete cu totul - pot sa zic un lucru: trebuie neaparat sa-l vedeti! Nu stiu cate nominalizari sau premii merita, asta e o discutie lunga si plictisitoare, dar True Grit o sa ramana fara indoiala in istorie drept un film fain. Dincolo de povestea western despre dreptate si atmosfera traditionala, True Grit are un farmec special care vine in mare parte din alegerea excelenta a lui Hailee Steinfeld in rolul pustoaicei dornice sa-si razbune tatal. Te lipesti pur simplu de cat de adorabila si in acelasi timp dura e ea! Scriptul are nerv si o caruta de umor venit din personajele colorate intens interpretate brici de Jeff Bridges si Mat Damon, tempo-ul e sus, iar imaginea si coloana bine lu...

Documentarul recompensat recent cu Oscar are un gust statut, familiar si amarui. Teoriile, cifrele si explicatiile pe care le avanseaza nu sunt noi sub soare. Fata de Michael Moore si stilul sau bombastic si pe alocuri delicios ironic, Charles Ferguson (autorul unui alt docu despre ocuparea Irakului de administratia Bush) incearca o prezentare meticuloasa si un discurs serios. N-a reusit sa smulga nici doua vorbe de la vreunul din rechinii financiari ai lumii (il exclud pe Soros ca el se baga la o orice aparitie incercand sa manipuleze cumva ceva), iar revolta sa se manifesta intr-o maniera retinut dezolanta. Singurul plus e ca ultimul capitol, cel despre adminstratia Obama - lipsa in cazul altor documentare mai vechi - iti arata cum situatia a ramas aproape neschimbata. Wheels of the bus go round and round, round and...

Sambata trecuta, dupa Buna! Ce faci?, a fost randul lui Des hommes et des dieux la Studio. Am mers in orb, nici macar nu vazusem afisul, stiam doar ca e un film care a luat ceva la Cannes. M-am simit ca-n festival, cand bagi film dupa film si habar n-ai ce urmeaza sa vezi. Si a fost cel mai mare noroc! Daca as fi stiut despre ce e vorba... nu sunt sigur ca as fi mers sa-l vad. Dar asa, pentru ca nu aveam nici un habar despre pelicula lui Xavier Beauvois, am putut sa descopar lucrurile un pic cate un pic. La inceput am avut senzatia ca am nimerit la un documentar, apoi mi-am frecat mintea incercand sa inteleg cam pe unde se petrece actiunea - abia dupa vreo ora un steag mi-a raspuns complet la nelamuriri, apoi m-am revoltat, apoi am studiat psihologia personajelor, iar la final pur si simplu nu l-am inteles. Probabil distanta intre mine si cei de pe ecran e prea mare, iar gestul lor ultim nu e unul care sa fie discutat, apreciat sau condamnat, ci doar impartasit. In cazul meu filmul n-a...

Apreciat de public la TIFF in 2010, intrat in cinematografele din Bucuresti cu o jumatate din puterea unui titlu de forta (sunt vreo 2 malluri in care sunt doar 2 proiectii pe zi, iar in total ruleaza in vreo 6 locuri), promovat cu niste vorbe scoase din Variety - ceva gen "o gura de aer proaspat", filmul lui Alexandru Maftei e un asa si asa in toata regula. La cele bune se aduna premiza simpla care aduce cu Fata galbena care rade, maniera in care e filmat, coloana sonora, cateva momente de umor reusit si o nostalgie autentica rar intalnita la peliculele noastre. Tot pe plus vine si faptul ca e un film relaxat - fara maidanezi, injuraturi si curvasaraie. Din pacate bugetul subtire si dorinta de a-l face atractiv pentru un public cat mai numeros strica treaba in mod repetat. Fiul cuplului si aventurile sale adolescentin erotice par fantastice si aduse cu forta in scenariul dramediei perechii rutinate la 40 de ani. Transformarea lui spre final din virilul clasei in tocilar de e...

Am vrut un sondaj strans si a iesit. Cu exceptia lui Ling Bai pe care multi dintre voi probabil n-o stiu, celelalte trei concurente la titlul de cea mai talentata actrita care arata "altfel" au mers cap la cap. O vreme am crezut ca o sa castige Tilda Swinton cu trasaturile ei androgine, apoi a rasarit ratusca cea urata Christina Ricci, dar de terminat a terminat in forta Helena Bonham Carter, a carei aparitie recenta la gala Oscarurilor a fost la fel de suspecta ca intotdeauna - parul valvoi ca si cum ar avea in cap serpi, dressed all black si cu o privire bizara. Intr-o lume in cautare febrila de sabloane din ce in ce mai stramte, zic sa ne bucuram de ceea ce e diferit.