Biutiful

Am scris despre Biutiful pentru procinema.ro in 24 martie 2011.

Biutiful: marturiile suferintei

Alejandro Gonzalez Inarittu revine la creatia in limba spaniola, continua sa lucreze teme cu mize traditionale lui, iar cu Biutiful ii ofera lui Javier Bardem inca un rol memorabil, cel al unui corp prabusindu-se intr-o lume decazuta.

Dupa debutul exploziv cu Amores Perros care l-a pus pe harta cinematografiei, regizorul mexican a optat pentru 2 filme in limba engleza – 21 Grams si Babel. Desi bine primite de critica, ambele prinzand nominalizari la Oscaruri, Inarittu s-a plans de faptul ca lucrul cu limba engleza i-a facut viata dificila, asa ca a optat cu Biutiful pentru o intoarcere la matca sa lingvistica.

Un cadru scurt repetat de cateva ori iti descrie perfect drama adanca experimentata de Uxbal, personajul central din Biutiful. Sta in pat si priveste in sus catre un colt cu igrasie al camerei sale inghesuite. Uxbal aspira, dar e din ce in ce mai incoltit, viseaza, dar ii e imposibil sa evadeze, spera, uneori prosteste, insa esueaza la granita catastroficului. E grav bolnav, parinte singur, traieste din ilegalitati si pana si “darul” sau misterios e murdarit de nevoia disperata de supravietuire.

Pentru acest erou Inarittu a gasit optiunea de cast ideala. La prima colaborare a celor doi, Javier Bardem, cel mai in voga actor iberic al momentului, e demential in expresivitatea sa pura. E ludic, amenintator, agonizant, disperat, toate intr-unul singur. Traieste foarte mult pentru ca personajul sau nu poate sa vorbeasca deschis decat foarte rar. O face in fata mentorului sau spiritual cand varsa primele lacrimi si cu o tarfa intr-un club galagios. Sunt singurele momente cand isi permite sa lase garda jos ca sa-i vezi ranile.

Din pacate Bardem nu e suficient pentru ca Biutiful sa fie un film total. Inarittu spune ca Uxbal e cel mai luminos personaj al sau. Probabil ca asa e, dar presiunile la care il supune sunt atat de intense incat ajung sa-l sufoce de-a dreptul in sufletul spectatorului. Pelicula se transforma mai degraba intr-una despre cat de multe pot sa apese pe umerii cuiva, omul fiind aproape uitat. La asta se adauga si gustul lui Inarittu pentru firele narative multiple. In Biutiful nu apeleaza la structura lui obisnuita, dar acorda spatiu unor povesti secundare – emigrantii gay chinezi sau familia senegaleza – pentru care n-are timp decat de o schita sumara, dar pe care ii ineaca in acelasi tragism apasator.

Filmat din mana de Rodrigo Prieto, uneori strans lipit de corpul lui Uxbal incat sa-i simti respiratia, alteori larg cat sa vezi o fata a Barcelonei austera, murdara si intunecata pe care tursitii n-o zaresc nicicand, Biutiful lasa un gust amar (re)simtit multe zeci de ore dupa vizonare. Eu sunt la 18. Si inca numar.3jumate din 5, foarte bun.