DMovieblog

Acum vreo 2 saptamani cand am mers cu Mishu la film am convins-o sa abandonam calea lui Doctor Strange pentru Nocturnal Animals . Nu mi-a parut rau, desi e un film de la care iesi chircit si macinat, dar proxima estacion a devenit inevitabil doctorul lui Cumberbatch . Doctor Strange e un Marvel a la carte .  Cu bune. Cu actori faini - Cumberbatch conteaza, Mikkelsen  are aportul sau, Tilda e fascinanta oricand si oriunde. Cu un vizual care aduce pe alocuri cu Inception -ul si cu efecte ultimul racnet. Cu o poveste digerabila pana la actul 3. Si cu pachetul de glumite la purtator de care scenaristii Marvel n-au voie sa se indeparteze.  Si cu rele. Cu un act trei care nu aduce nimic interesant, mai aveam putin si adormeam, cu un mambo-jambo stiintific care depaseste limita mea de toleranta, cu o coloana sonora plata si cu senzatia generala ca suntem intr-o reteta de la care creatorii nu indraznesc sa se indeparteze in vreun fel.  Film de pop...

Tom Ford  la al doilea film. Suntem mai mult sau mai putin in acelasi regim ca la A Single Man . Tot o adaptare, dupa Austin Wright aici, care functioneaza in 3 planuri narative - prezent, trecut si imaginar. Bine tinute in frau dupa gustul meu. Un univers - mai putin cel imaginar - in mod evident cunoscut si preferat de regizor care poate insa sa inhibe sau sa indeparteze spectatorul obisnuit. Aceeasi grija pentru detaliile unui portret perfect sau pentru accesoriile vestimentare.  In ceea ce priveste emotiile,  Nocturnal Animals  gliseaza in mai multe directii. Asadar Ford are mai multa incredere in el si se aventureaza mai departe. Si nu e rau deloc pentru ca se dovedeste suficient de sigur pe el. Filmul ramane insa de la inceput si pana la final unul rece, dur, la limita greu digerabil. Asta nu inseamna ca piesele filmului sau - puse cap la cap - nu fac sens. Sau ca nu ai si ce discuta dupa vizionare. Chestie rara in cinematograful de azi.  Ace...

Ca sa intelegeti cat de apropiat e Arrival de Interstellar aflati ca dupa ce a vazut filmul lui Nolan in 2014, Villeneuve a decis sa modifice scenariul pe care lucra astfel incat cele doua povesti sa se diferentieze mai bine. Arrival ramane insa in esentele sale tari - stiintifice si valorice - fratele de cruce al lui Interstellar .  Si vine peste el din punctul meu de vedere din motive de simplitate. In primul rand e mai mai bine asezat, apoi e mai intim. Asta inseamna ca n-ai intrebari ramase fara raspuns dupa vizionare si ca impactul emotional e mai adanc. Altfel e un film la fel de destept si de important ca fratele nolanian. Puzzle-ul lingvistic la intalnirea cu extraterestrii isi intrece aici cu mult mizele asteptate, atat la nivel personal, cat si la nivel de specie. Iar realizarea - de la interpretarea lui Amy Adams , pe umerii careia atarna tot greul, si pana la ultima nota de pe coloana sonora semnata de islandezul Johann Johannsson - se aseaza desavarsit...

O labuta cinematografica. L-am vazut dintr-o prostie - era la indemana si ce vroiam sa vad nu mergea. Si odata pornit, am defectul ca nu pot opri un film.  Hilar pe partile de actiune si thriller si cu niste urme de teen romance prin el din care am retinut doar ca Dave Franco - frate mai mic de-al lui James - are un viitor ok in fata lui. Are look & feel de cinematograf comercial.  Poveste trasa de par in ultimul hal, mambo-jambo tehnologic de aruncat la gunoi si mesaje aruncate inspre spectator aiurea de des si de direct. Gen "tehnologia poate deveni dusmanul tau" , buhuhu!  si "nu esti un anonim cand esti online" . Regie tip frectie, personaje secundare cliseu si actorie fara nimic de mentionat. Am ratat ceva? Mda, 90 de minute din viata.   1 si jumatate din 5 in my book, slab. De ocolit. Tagline-ul We dare you e hilar.

Cand a intrat in cinematografe filmul asta - trailerul de mai jos m-a facut sa-l etichetez drept o comedie de Craciun cu accent pe o distributie kilometrica si stelara, dar o poveste subtire.  Apoi au venit cifrele de incasari si de la o saptamana la alta Love the Coopers a continuat sa performeze mult mai bine decat m-as fi asteptat. Atat de bine incat la finalul celor 9 saptamani (un ciclu scurt) pe ecranele din Ro a ajuns pe locul 22 in topul celor mai vizionate filme ale lui 2015. Fix deasupra lui Terminator Genisys  - ca sa aveti un reper al fortei de atractie exercitate.  Si cum mie filmele de Craciun mi se par perfect de servit la minim 30 de grade, am dat si eu play ieri. Recunosc ca am gresit. Nu am gresit cand am intuit o povestea subtire - voice over -ul din Love the Coopers  este crancen - umple toate golurile posibile si imposibile, spune povestea in locul personajelor si imi baga cu forta in creier asocierea de cuvinte miracol-Craciun. Alta mi-a...

Ce te faci cand backstory -urile pe care le-ai prezentat pe repede-inainte sunt bune, dar povestea principala e plictiseala curata? Asta e prima si cea mai nasoala buba cu SS . Ultima lui jumatate de ora nu e in stare de nimic - vizual e o apa si-un pamant cu atatea alte filme, logic face sens doar pentru cei cu creierele extrem de netede, iar emotional nu e in stare sa transmita nimic. Basca enervantul efect Disney - am murit/ba n-am murit aplicat cu o rigurozitate demna de o cauza mai buna. Waller ca personaj avea potentialul unui negativ mai cu miez decat oricate vrajitoare care se unduiesc ( what the fuck is that all about? ) intru stapanirea planetei...  Restul? Cast-ul functioneaza bine cu un plus pentru Margot Robbie care face din Harley Quinn punctul de atractie numarul 1 al filmului. Stiu, feministele vor sari in sus - pantalonii sunt prea mulati si prea scurti - dar Margot Robbie nu vinde doar sex, vinde sex cu atitudine. Live with it! Leto ca Joker e bun si...

Bill Murray intr-un personaj soft Bukowski - si-o trage in fiecare marti cu o stripperita rusoaica insarcinata, bea pana uita de el si cand se trezeste da fuga la hipodrom ca sa parieze pe cursele de cai. Plus un pusti cu mama grasa hiperocupata ( Mellisa McCarthy ), dar fara tata. Bukowski-ul nostru  ajunge de voie, de nevoie - 11 dolari/ora - sa-si petreaca timpul cu pustiul. Rezultatele sunt pe masura asteptarilor. Genul de film gandit sa placa unui public matur si asezat cu pofta de ceva light . Nu e de calibrul lui Little   Miss Sunshine , dar cam pe acolo l-a vrut regizorul si scenaristul Theodore Melfi . Si chiar daca-l mirosi si stii unde vrea sa ajunga - ramane o vizionare agreabila de la interpretarile oferite, inclusiv cele secundare sunt mortale, si pana la cateva dialoguri care-ti raman in cap.  Vincent: You need to defend yourself, or you get mowed down. Oliver: I'm small, if you haven't noticed. Vincent: Yeah, so was Hitler. Oliver: That's a ho...

Nicolas Winding Refn m-a dat pe spate cu Drive despre care am postat aici si aici . Iar zilele astea - in asteptarea lui Neon Demon - am dat play si la Only God Forgives , despre care stiam ca, la vremea lansarii, nu fusese prea bine primit de critica de film.  Only God Forgives  are aceeasi calitate vizuala ca predecesorul sau. Culorile, incadrarile, spatiile si distantele - nu ai cum sa nu ramai mesmerizat. Si tot acest vizual e gandit nu doar de dragul sau, ci pentru a comunica simbolic acolo unde, in multe momente, povestea lipseste. De fapt Only God Forgives e mai degraba o explorare de pulsiuni si complexe freudiene in interiorul unei familii de infractori care-si fac de lucru in Bangkok . Iarasi, o locatie deloc intamplatoare daca e sa vorbim de instincte si colcaiala lor sub pragul constiintei. Singurul minus e ca NWR a sarit calul cu niscaiva din violenta din film - nu cu faptul ca ea e acolo, ci cu placerea bolnavicioasa in a o arata si detalia.   ...

A fost un pic de liniste pe blog fiindca mi-am luat ceva timp sa vad 3 documentare semnate Michael Glawogger . Am citit 2 randuri despre el pe Fandor in timp ce metroul ma ducea de la Dristor la Timpuri Noi si... sa fi fost aerul socialist, sa fi fost nevoia mea de o cura de documentar hard core ... Cert e ca am dat play . Apoi am citit ca Glawogger a murit in 2014 in Liberia, in Monrovia, la cateva zile dupa un diagnostic gresit - suferea de malarie, nu de tifos. Pregatea un alt documentar. Apoi am mai sapat un pic si am gasit cateva cuvinte inspirate ale lui din 2010. Gasiti mai multe de la Scottish Documentary Institute pe youtube . Fiecare documentar in sine are o tema evidenta din titlu si e compus din mai multe tablouri din colturi diferite de lume. La randul lor toate cele 3 documentare formeaza un triptic bine inchegat care se sprijina pe alegerile filozofice/morale si stilistice ale autorului. Un austriac stangist si pesimist caruia ii place sa priveasca lumea si sa ne...

Langella in rolul unui spargator pensionat cu pierderi de memorie, Sarandon in rolul unei bibiliotecare surpriza si... un robot. Acestea sunt cele trei personaje principale din  Robot & Frank  si cu ele filmul e capabil sa spuna suprinzator de multe despre viata.   Low key , poate un pic apos pe alocuri, dar cu sarm si cateva intepaturi faine.    3 si jumatate, foarte bun in my book. Pentru o dupa-amiaza linistita.

Vineri mi-am luat o zi libera si l-am inghesuit si pe Nice Guys in programul meu. Nu-mi pare rau, dar nici nu pot sa mint - era sa adorm de vreo 2 ori in fotoliul comod. Asta pentru ca  detective thriller-ul   are un plot ultra aglomerat si cateva burti. E drept ca  Shane Black  nu se dezminte si toarna si un topping de comedie - lucru la care chiar se pricepe.  Cand se tine, Nice Guys se tine din jocul si jocurile dintre Gosling si Crowe si din dialogurile destepte. Cand vine insa vorba de mizele povestii sau de ritm, clar ii lipsesc lucruri.  3 din 5, bun. Comestibil, nu memorabil. Red band trailer is a must.

Indie drama made in US dupa un caz adevarat si socant tot din US. Complet bolnavicios deci nu tocmai usor de digerat. Despre spalare pe creier si arme. Facut cum trebuie si jucat cum trebuie.    3 si jumatate din 5, foarte bun in my book. 

Conceptul de time travel e redus aici la un exemplu aparent banal, cu accente intime, dar asta nu inseamna ca naratiunea nu se incolaceste destept de mai multe ori, pana in punctul in care e musai sa desenezi o diagrama ca sa cauti hibele regizorului scenarist spaniol Nacho Vigalondo .  Daca afisul vi se pare suspect in conditiile unui thriller sf cu oameni obisnuiti... e bine sa stiti ca Timecrimes e doldora de referinte - cea din poster e evident la Omul Invizibil -  si ca ii place sa joace intr-un registru psihologic demn de luat in considerare.  Un titlu mai putin cunoscut, facut cu un buget microscopic, filmat in Tara Bascilor.  Trei si jumatate din 5, foarte bun in my book. PS. Trailerul asta pentru piata americana e de-a dreptul hilar. Mai intai ca devoaleaza prea mult din plot, iar apoi pentru ca se chinuie sa vanda secvente cu masina timpului + multa, multa actiune. Ori filmul e exact pe dos. 

Unul din hiturile de la Sundance din 2012. O poveste inspirata de un articol tiparit in presa in 1990, in care Mark O'Brien , un tip paralizat de la gat in jos, povesteste cum a fost dezvirginit de o partenera surogat.  Nu cade nicaieri in pacatul lacrimogenului, nu cauta nicio secunda sa starneasca mila sau sa castige apreciere prin compasiune fata de personajul principal. Pentru ca il respecta asa cum e si pentru ca realitatea unui plaman de fier e suficient de contondenta pentru ca spectatorul sa inteleaga si sa simta conditia eroului. Ce are in schimb filmul? O vitalitate specific americana, acel never give up  recurent in cultura lor, o caldura emotionala bine dozata plus dialoguri fasnete, cu note simpatice si ironice, numai bune pentru a usura din greutatea temelor abordate. Finalul cu efect de ghilotina neasteptata nu mi se aseaza insa deloc... Traierul e un pic mincinos, inclinand prea mult spre comedie. 3 si jumatate din 5, foarte bun in my book.

Prea tanar pentru Clouds of Sils Maria ? Nu e primul film la care ma incearca senzatia asta - ca tematica pe care se aseaza vine prea devreme pentru mine, ca nu rezonez in niciun fel cu ea si din cauza asta nu am cum sa-l apreciez.  Binoche e din categoria actritelor de top si in film si in realitate, iar Kirsten Stewart vine aici cu o replica pe masura din postura asistentei personale. Joaca lor, in care-si schimba de mai multe ori rolurile si tonurile, e un carlig initial bun. Dar pe masura ce am inaintat in el mi-am pierdut orice interes pana in punctul cand l-as fi abandonat de tot. Si da, ii inteleg mesajul, nu aici e problema mea cu CoSM. Buba lui e ca nu reuseste sa ma implice afectiv sau asa cum spune al treilea personaj al filmului - actrita tanara si pe val - am inteles cu totii, dar cui ii pasa? Mie nu.    2/5, modest in my book.

Tot din recuperarile romanesti pre-Gopo despre care n-am scris, dar cu care nu pot spune ca mi-am pierdut vremea... Acasa la tata . Gandita initial ca piesa de teatru, povestea lui Mimi Branescu  e o dramedie ce se petrece in intervalul a 24 de ore si il are in centru pe un ziarist cu aspirantii neimplinite de scriitor revenit de la Bucuresti in satul natal dupa ce gagica-sa il anunta ca a ramas insarcinata. Satul din Acasa la tata sta in cateva personaje - fosta iubita acum vanzatoare la magazinul-birt, fostul profesor inecat si el in frustrare si un amic din copilarie ramas la stadiul de adolescent golanas, desi are nevasta si copil mic... E un microunivers de personaje si relatii construit si explorat ok, cumva asteptat cu fiecare pas pe care il face intr-o directie trista - aceea a lipsei de maturizare. Nu e film de mase sau de vazut la mall cu nachos-ul in gura, nici nu e vreun preferat al meu - simt ca ii lipseste o veriga minim aspirationala, dar e inca un film s...

L-am recuperat in perioada pre-Gopo si pe Lumea e a mea , un film despre care am mai scris din perspectiva campaniei de promovare de care a beneficiat. O poveste despre maturizare feminina care poate sa stea cat de cat la aceeasi masa cu Fish Tank si Bande de filles . Desi e facut cu bani putini - evident - si cu multi debutanti in spatele si in fata camerei - lucru care pe alocuri se simte, Lumea e a mea  face bine cele mai importante lucruri: isi intelege si urmeaza personajul principal fara abatere, nu se jeneaza de, dar nici nu glorifica aerul  low class  al universului pe care il expune - adicatelea e autentic - si reuseste sa spuna ceva despre conditia femeii ca obiect in societatea noastra.  3 din 5, bun. 

Pe argentinianul Relatos Salvajes l-am pierdut la TIFF , dar l-am recuperat zilele trecute. Acum cativa ani colectia asta de scurtmetraje ce au un comun violenta nascuta la intersectia omului cu omul m-ar fi dat gata. Acum i-am vazut insa si minusurile: povestile vireaza brusc si brutal in directii pe cat de surprinzatoare si sangeroase, pe atat de greu de inghitit, iar puse impreuna si vazute la foc continuu efectul final e paradoxal.     Mi-a placut felul unitar in care au fost gandite si filmate - e o atentie la detalii delicioasa si sunt niste cadre luate de sus care functioneaza foarte bine in a te detasa de subiectii povestii. Punctul de plecare al fiecarei povesti e cat se poate de banal, ceea ce e ok. La fel si ideea ca oricand lucrurile o pot lua razna. Doar ca spirala evenimentelor tinde spre halucinant si ingroapa repede autenticitatea personajelor si situatiei. Iar cand asta se repeta de mai multe ori, dupa vizionare esti golit de orice feeling vizavi de ce...

Al doilea film la care am mers in weekend a fost Zootopia , alt pom laudat deopotriva de critici si de cifrele extra generoase de incasari la noi si aiurea. Si? Acelasi verdict ca la Deadpool - bun de vazut, dar nu ceva iesit din comun.  Ar fi fost toate motivele sa-mi placa. Zootopia spune in esenta ca oricine poate orice - atata vreme cat depune neincetat eforturi pentru asta, ca prietenia, uneori intre cele mai neasteptate personaje, e un lucru minunat si ca necunoasterea alimenteaza frica care la randul ei hraneste conflictul. Nimic mai potrivit pentru zilele astea. Si totusi...  Zootopia e o metafora simplista, transparenta si moale pentru gustul meu. N-are curaj cu adevarat, nu reuseste sa surprinda decat marginal. In plus pleaca dintr-un punct cumva stramb: societatea occidentala nu arata asa, ci asa ii place ei sa creada ca va arata intr-o zi. Diferenta asta e majora. Nici rezolvarea facila a conflictului nu ajuta. O sa-mi spuneti ca e doar o animatie pentru...

M-am dus sa-l vad in weekend. N-ai cum sa nu-l bagi in seama din moment ce a adunat in Romania suficienti spectatori ca sa intre in top 5 incasari ale lui 2015.  Rated R din motive din cele mai intemeiate. E spurcat la gura, porcos cat cuprinde si sangeros nevoie mare. In concluzie: o jucarie indecenta. Dar toate lucrurile astea au de fapt efect in spectator pentru ca Marvel a rulat film dupa film intr-un regim PG-13 odios. Iar acum, bum!, surpriza. Scenaristii sunt aceiasi de la Zombieland , iar Deadpool functioneaza cumva pe acelasi principiu - inlocuind genul filmelor cu zombie cu cel al filmelor cu supereroi pe care le ia creativ si tupeist in colimator. Totusi ultimul sfert de film, poate si din cauza ca toate trucurile de storytelling s-au epuizat, intra intr-un mod inert si nici ca isi mai revine.  O placere vinovat amuzanta, dar sub asteptarile create de toata frenezia starnita in jurul sau. 3 din 5, bun.