DMovieblog

Adevarul gol-golut e ca mi-a venit sa ma opresc din vizionarea lui Amour de vreo trei ori. Nu din cauza ca e un film prost, ci pentru ca e un film infiorator de greu de dus. Haneke face un exercitiu meticulos de analiza, decent si sadic deopotriva, pe un cuplu de varsta a treia pe cale sa-si termine socotelile cu viata. Dragostea infrunta ultimii demoni, boala si neputinta. Amour nu forteaza nicaieri cu cadre ale unei suferinte gratuite, desi ar fi avut de unde. Nu vrea sa stoarca lacrimi. In schimb te invaluie intr-o raceala continua cu efecte dureroase. Cuplul din Amour e atat de natural, de echilibrat, de frumos, de bine sudat si de intelept incat dezintegrarea partilor sale nu iti lasa nicio portita de scapare de miezul sau ingrozitor de trist. Nu poti arata nicaieri cu degetul, nu ai ce constructie teoretica sa ridici care sa te teleporteze din realitatea brutala a filmului. Cadrele fixe, lungi te tin blocat acolo, intr-un apartament parizian oarecare, cu doua perso...

Recent castigatorul unui Palm d'Or pentru White Ribbon , M. Haneke a intrat in forta in lumea cinematografiei in 1997 cu Funny Games . O pelicula greu digerabila a carei definitie trebuie sa includa cuvinte ca violenta gratuita, alienare, tortura psihologica, sadism si paranoia. Un film de autor care privit astazi in varianta sa originala - Haneke l-a refacut in 2007 in varianta United States - produce efecte bizare. Ramane socant, plin de tensiune, lent - ca un cadavru care se taraste spre privitor, lucru la care contribuie si lipsa oricarei coloane sonore, cu un mesaj explicat / comprimat in cateva replici - eroul e in fictiune, noi suntem in realitate si in realitate nu te salveaza nimeni sau -  in secventa cu telecomanda - mai vreti? e suficient? Totusi, dincolo de puterea pe care inca o are, filmul a pierdut ceva. Ceea ce se petrece in casa de vacanta a unei familii banale e tragic si dureros, dar parca nu mai e suficient pentru ochiul bolnav al privitoru...