DMovieblog

Mi-ar fi placut sa inchid anul cu Imaginariumul lui Terry Gilliam pe care il astept de atata amar de vreme... Ar fi fost cireasa de pe tortul meu, sunt singur, dar cum distribuitorii nu s-au inteles, cel mai asteptat film pentru mine in 2009 o sa ajunga pe ecranele noastre... in 2010. Las insa lamentarile pentru ca am avut cu ce sa inchid anul. Un alt titlu de categoria grea. Hiperasteptatul - Cameron l-a pritocit vreme de vreo 10 ani, megadiscutatul - jocul video a aparut inaintea filmului, ultratehnologizatul... si cel mai sigur pariu la Oscar pentru cel mai bun film la editia ce sta sa vina... doamnelor si domnilor... AVATAR. L-am vazut la Cinema Pro cu ochelari Real D (aud tot felul de lucruri despre cum se vede la Imax, la mallul X sau Y). Mie mi s-a parut ca a aratat al naibii de bine. De fapt cu asta am ramas dupa vizionare. Cu un univers de senzatii vizuale, auditive si kinestezice. Toata creatia Pandorei (de la forme de relief, la animale si tot ce inseamna Nav'i) e specta...

Am plecat cateva zile si am ramas cu 2 restante. Joong-cheon, adica The Restless. Un adventure fantasy oblic cu fir romance. Un soi de LOTR - taramuri multiple, oastea intunecata, etc. incrucisat cu Constantine - eroul care isi doreste sa moara dar e prins intre lumi... Realizare decenta - sabii zburatoare & stuff, din pacate insa una din cele mai nepotrivite coloane sonore pe care am auzit-o vreodata. Fara sa am pretentii uriase, muzica a ajuns sa strice de cateva ori imaginile. Up. Povestea (destul de) trista a unui pustan visator, ajuns adult "cumintit" si mai apoi pensionar morocanos care traieste aventura vietii atunci cand decide sa fuga cu tot cu casa lui in America de Sud. Desi a fost aclamat de toata lumea, pe mine nu m-a dat pe spate decat prima parte a povestii - acel short life story. Dincolo de asta, case zburatoare am mai vazut slava Domnului, unele glume au fost repetate parca din lipsa de inspiratie, iar partea de aventura din America de Sud... cam subtire...

Pana la My Sassy Girl nu vazusem nici o comedie romantica oblica. Am citit ca ar fi unul din cele mai reusite filme coreene ca succes la public. Citit si dat jos. Cele mai bune momente se petrec intre cei doi protagonisti - ideal pentru genul filmului. Amandoi sunt foarte expresivi. El e un tantalau visator, ea o frumusete-problema. Tot tambalaul relatiei lor are farmec. Si finalul e unul reusit, evident ca cei doi raman impreuna, desi la un moment dat nu mai stii pe unde o sa scoata scenaristul camasa. Dar nu o scoate rau deloc. Singurul minus al filmului e ca buclele uberrealiste sunt prea mari, atat de mari ca ajungi sa te cam pierzi in ele si filmul trece de 2 ore. Acum ca am vazut comedia romantica oblica, exista si popcorn oblic? Pe youtube se gasesc 2 trailere- unul autohton, in spiritul filmului si altul facut pentru piata americana, care incearca sa vanda reteta clasica. Fimul e mai aproape de primul.

In weekend trec pe la Carturesti. La intrare, frumos expuse, vad niste dvd-uri rosii. Colectia de mediu metraje reunite de Cristian Mungiu in 2 volume: Tovarasi, viata e frumoasa! si Dragoste in timpul liber. Adica Amintirile in Epoca de Aur. Tudor zicea ca a ras cu lacrimi la primul, al doilea cica se duce in alte directii. Il sun sa-l intreb daca mai scot astia ceva sau stau in 2 parti si atat. Nu raspunde. Ma hotarasc sa iau boxsetul si acasa descopar cateva foi cu alte legende urbane din vremuri de mult apuse care s-ar putea ecraniza intr-o a treia parte a Amintirilor. Pana atunci dau play la ce am. Sonor curat, culori faine, povesti cu ritm si o prima parte cu intamplari hilare. Totusi cel mai mult mi-a placut unul din volumul 2 - cu 2 escroci (el si ea) care fac rost de borcane si sticle sub tot felul de pretexte (mostrele de apa initiale sunt inlocuite de cele de aer) si care ajung, urmariti de militieni, pe un acoperis de bloc... intr-un moment parca scos din Bonnie & Clyd...

Fara sa stiu nimic altceva decat ca a luat trofeul Anonimul am mers la Cealalta Irina. O drama minora, din alea din care vezi 20 pe zi pe ecranul televizorului prin buletinele de stiri. Un agent de paza talamb descopera prea tarziu si pe bucati ca nevasta-sa plecata in Egipt se saturase de puscaria vietii ei in RO. N-am plecat din sala decat la final (eram vreo 20 de oameni cu totul), dar ma gandesc cum oare se mai intreaba unii de ce nu vin romanii in sala sa vada film romanesc. Pai la ce bun sa vina? Principalele motive pentru care iesi in oras si dai un ban tin de: binedispunere, relaxare, amuzament, poate si un pic de provocare mentala, ca sa nu mai vorbesc de povestile la care vrei sa participi cu toata fiinta ta, de surpriza, de emotie. Si ce gasesti? Banalitate, intuneric, saracie, deprimare, cateva scene morbide (apropo care e faza cu filmul romanesc si scenele cu sicrie, cimitire, inmormantari...?!?!). Se vinde afara? Tres bien, umpleti-va de premii din cap pana-n picioare, da...

Stiti care e culmea vizionarii lui Politist, adjectiv? Sa derulezi inapoi ca ai pierdut ceva. Daca n-ati vazut filmul (inca, vorba aia... e castigator de TIFF si de Un Certain Regard la Cannes), va informez cinstit ca e un film de festival si atat. Foarte lent. O bucata de realitate romaneasca trista. Cine are chef? Daca la A fost sau n-a fost am mustacit non-stop si l-am pus la categoria merita vazut, cu P, adj. treaba sta altfel. Are un final puternic, confruntarea dintre birocratul sadea cu aer militienesc ajuns dupa o cariera lunga in motzul serviciului de politie locala (Vlad Ivanov) si novicele cu procese de constiinta si nevasta profesoara de limba romana (Dragos Bucur) e amuzanta si tensionata, dar in rest Porumboiu o scalda prea mult. Inteleg ce vrea, inteleg atat de repede si atat de bine incat in primele 80 de minute ajunge sa ma plictiseasca ingrozitor.

Wow! Auzisem de Ion Barladeanu, mai exact citisem despre el, despre povestea vietii lui, despre opera lui... Pe scurt: un tip homeless, dezadaptat in comunism si capitalism deopotriva, un artist nebransat la lumea exterioara Romaniei in anii in care pop-artul facea ravagii, dar care a creat intr-un fenomen sincron colaje si desene care sunt astazi expuse peste tot in lume. Pe lung: o sa fie la HBO, in decembrie, un documentar pe care abia il astept... Un teaser mai jos.

... la propriu intr-una din scenele din primul film al celor 2 actori oblici cu cote infinite la Hollywood. Ii zice Forbidden Kingdom. E un cross intre Karate Kid, o tona de kung fu flicks si un adventure cu lumi paralele. Nu stiu daca din vina regizorului Rob Minkoff (care n-a facut decat filme de copii precum seria Stuart Little sau Haunted Mansionul de la Disney) filmul nu depaseste nicio secunda nivelul comercial adolesentin. Pe scurt e vorba despre o orfana care vorbeste despre ea la persoana a treia, un pusti picat intr-o lume fantastica, un Drunken Master modern si un calugar care se lupta cu un warlord, armatele sale si o vrajitoare a la Storm din X-Men. Adica o suma de personaje, situatii si idei luate din alte parti. Totusi, pelicula castiga la decorurile aratoase, ia puncte si cu niste coregrafii de lupta misto, iar momentele cele mai bune sunt cele in care cei doi maestrii isi disputa suprematia in fata elevului lor... comun.

Sala plina de pici cu ochelarii 3d pe nas. Zemeckis post Polar Express, cu Jim Carey in varianta animata multipla. Insa Jim Carey. Il recunosti in ochii si miscarile lui Scrooge. Neasteptat de intunecata, ecranizarea 3d dupa Dickens devine pe alocuri creepy. Picii nu par deranjati. Probabil Bakuganii si BenTenii iti calesc sistemul, asa ca niste cai negrii cu ochii rosii sau un deget inspre tine al Doamnei in negru nu provoaca reactii. Nici macar sicriul aruncat in lava nu impresioneaza. Experienta e ok, dar Polar Express-ul ramane mult peste.

La Studio, in cadrul zilelor filmului francez, In the Electric Mist. De ce francez? Pentru ca are semnatura unui Bertrand Tavernier, e produs de TF1, iar actiunea are loc in Louisiana (ex-french). Totusi pelicula ramane una americaine, comerciala - detective story cu Tommy Lee Jones cu un twist paranormal... ca deh, sudistii au latura asta mai dezvoltata decat nordistii. Dincolo de faptul ca Jones e genul de detectiv care ascunde unele dovezi, masluieste altele, bate zdravan martorii ca sa afle ce-l intereseaza si scapa teafar din mai multe shoot out-uri demne de Bronx, desi arata ca un pensionar... adica e un personaj putin credibil... filmul te prinde. Pe mine m-a tinut din scriitura. Din scurt si cu piscaturi ironice. Sudul e inca sud, vechile probleme sunt inca acolo, iar limbajul de lemn al corectitudinii politice nu se simte in zona. Dar cel mai important lucru de la vizionare nu a fost filmul in sine. Ci o evacuare. Dupa vreo ora de film, o doamna cu voce ascutita i-a atentionat...

Intru spalarea pacatelor comerciale savarsite prin vizionarea lui 2012 in sala de cinematograf a unui mall bucurestean, am bagat acum cateva zile Favela Rising - un documentar despre ascensiunea si rolul muzicii afroraggae intr-o favela din Rio de Janeiro. Documentarul te mai lamureste un pic cu ce inseamna favela lor (imaginea din Cidade de Deus e foarte aproape de realitate) si prezinta un fenomen muzical cu foarte multe sensuri: mai intai le-a dat oamenilor ceva de facut (in opozitie cu alunecarea inspre infractiune), in al doilea a reprezentat o maniera de comunicare neasteptat de utila cu exteriorul (autoritati, media, celelalte favele, restul populatiei) si in final a reusit, la capatul unui drum lung si cu peripetii, sa ii faca pe oamenii acestei comunitati sa faca saltul. Pentru ca nu conteaza daca dansezi si canti, gatesti sau faci calcule matematice, la final e vorba doar de un singur lucru, daca faci sau nu saltul.

Cel mai nasol lucru legat de 2012 e durata. La 2 ore jumate cat tine te apuca macaricii. Altfel aduce destul de mult ca discurs cu Independence Day, adica e cam cah!, are o gramada de bani bagati in efecte speciale - aici arata bine, ca plot e un soi de cos in care au aruncat toate cliseele posibile si imposibile, desigur ca nu e genul de film la care sa iti pui intrebari (De ce cand se dau jos din avion la 6000 de metri altitudine in plina noapte niciunul nu se plange ca ar fi frig sau ca nu poate respira?...). All in all un destruction blockbuster cu (doar) 2 momente care mi-au placut: primul cu rusnacul in Bentley si replica "Engine, start... Voice control" si al doilea cu maestrul budist infipt pe un varf de stanca care vede in departare venind valurile uriase.

Primul lucru pe care l-am facut dupa aceasta poveste din al doilea razboi mondial a fost sa verific daca regizorul era debutant. Nu era cazul. Apoi daca producatorul era debutant. Nici. Erau singurele mele explicatii pentru cum se rateaza pelicula. Istoria unui grup de femei spion, adunate din scurt din diverse locuri si trimise in spatele liniilor inamice pentru a se asigura ca planurile debarcarii in Normandia nu ajung pe filiera SS-ului la Fuhrer. Nu suna rau, stiu. Mai mult decat atat pe youtube circula filmuletul de mai jos. Iarasi: not bad. Din pacate filmul se comporta in sens invers. Se grabeste nepermis, se agita disperat, nu da timp personajelor sa se arate (ca tot e la zi expresia asta), se arunca mereu in actiune - de cele mai multe ori intr-un mod neverosimil, uita aproape constant detalii importante ale povestii. Iar in anumite momente te umfla rasul. De exemplu nazistului evil pare sa i se aplece cand vede sange, e un tip aproape bland si banal. In comparatie cu cel din ...

Nimic nu se potriveste mai bine pentru filmul din 1998 al lui Radu Mihaileanu decat "totally underrated". Desi a luat niste premii in festivaluri din toata lumea, putini l-au vazut pe meleagurile natale ale regizorului. Aducand cu La Vita e Bella, fabula despre roluri sociale a lui Radu Mihaileanu (in care joaca o caruta de actori romani de la Ernest Maftei la Mihai Calin) musteste de umor infailibil. Ca orice fabula si asta are un mesaj si poate acesta e adus prea direct in ochiul telespectatorului. Intr-o lume de orbi & surzi poate e mai bine asa. Mai jos battle-ul cultural intre evreii si tiganii din... trenul vietii.

Pana la minutul 16 Danny the Dog nu spune nimic. La propriu. E un personaj mut, crescut in mizerie si pus sa se bata. Care mai tarziu gaseste linistea in sanul unei familii formate dintr-un orb si o dominsorica pasionati de piane. Dincolo de nota lui neverosimila, povestea e trasa de par bine de tot, acceptandu-i tenta comerciala inerenta venita din semnatura de producator a lui Besson (care e departe aici de reusita unui Leon de exemplu), pelicula cu Jet Li cu zgarda e comestibila pentru o seara oarecare: cateva scene de bataie si cateva momente de corazon asezate intr-o reteta clasica si condimentate cu un aer britanic adus de Bob Hoskins. Nici mai mult, nici mai putin.

The Darjeeling Limited = Wes Anderson. Scenarist, regizor si producator, colaborand la infinit cu aceeasi Owen Wilson, Anjelica Huston sau Bill Murray, Anderson face un film in stilul consacrat de The Royal Tenenbaums doar ca isi duce personajele in universul exotic si colorat al Indiei. E un amestec de umor si drama in cheie existentiala pe care doar fanii il vor aprecia cu adevarat. Pentru mine Tenenbaumsii raman deasupra.

Construit destept - fiecare perspectiva imbogateste povestea si o impinge mai departe, interpretat ca la carte (Phillip Seymour Hoffman si Ethan Hawke), cu un extra bonus pentru baietei - Marisa Tomei apare la bustul gol in vreo 3 scene, ultimul film semnat Sidney Lumet (in peste 50 de ani de cariera a facut 12 Angry Men, Serpico, Dog Day Afternoon, etc.) e o drama cu damf infractional despre o antifamilie. Baietii unui cuplu septuagenar, in mare nevoie de bani, hotarasc sa atace chiar magazinul de bijuterii al parintilor lor. Evident ca treaba nu iese ca la carte, iar lucrurile merg din rau in mai rau... Lent pentru ca exploreaza motivatii, dar executat cu o mana sigura, BTDKYD isi merita cele 2 ore.

The Forgotten. Se vrea un fel de Without a Trace, dar nu ii iese deloc. Desi ideea de la care pleaca ar putea functiona - un task force care se ocupa de toti Jane Does/Joe Does, primul episod e varza. Politia pare megastupida, altfel nu se explica cum dau peste indicii Christian Slater (intr-o forma slaba) si colegii sai (interpretare jenanta). Grasutul vrea sa fie un asocial simpatic, dar nici el ca personaj nu e reusit. Finalul - modalitatea de prindere a ucigasului cade in zona penibilului. Colombo era un artist al stoarcerii adevarului, aici el pica din cer peste pseudoinvestigtori. Si tot timpul mi se baga pe gat niste motivatii absurde... Atat de slab ca nu merita sansa episodului 2. Remake la o miniserie din anii '60, The Prisoner aduce un plot dintr-o zona la moda in zilele astea - un agent secret se trezeste pe o insula nici prea mare, nici prea mica, intr-un asa numit The Village. Suntem in zona mystery/sf. Nu mai are nume, ci un numar, iar comunitatea, desi il primest...

La intrebarea "Care e al mai al dintre supereroi" cei mai multi au clickait pe Superman. Restul supereroilor n-au avut nicio sansa. De la cel negru (Batman) la cel verde (Hulk), de la fata care miauna (Catwoman) la adolescentul care se crede paianjen (Spiderman), toti ceilalti n-au reusit sa stranga nici impreuna cat cel care nu se teme decat de kripton. Urmeaza Funniest Black in Hollywood.

In vremurile isteriei gripei ah1n1 ma uit la Blindness. N-am citit romanul lui Saramago, e o chestie avantajoasa si nu prea atunci cand judeci un film. Peliculele semnate Meirrelles o sa le urmaresc oricand, chiar daca dupa Cidade de Deus (in primele 50 ever) a facut o porcariuta precum The Constant Gardner. Revin la Blindness. Cel mai apropiat film care imi vine in minte e Dogville. Au in comun stilul de experiment sociologic, personajul feminin pus in centru, aici e vorba de Julian Moore, cate o poveste in care normele sociale sunt abolite si ce urmeaza... nu tocmai un motiv de mandrie pentru specia umana. In comparatia celor doua, Dogville vine mult deasupra. E construit mai ingenios , facut mai creativ si rezultatul e infinit mai eficient. Ceea ce nu inseamna ca Blindness e de neurmarit.

Locul 2 Nueve Reinas 2000 Echipa: Juan si Marcos plus alte exemplare puse pe capatuiala Unde&cand: Buenos Aires, zilele noastre Modus operandi: de la cele mai banale trucuri de ametit casiere cu bancnote pana la falsificat colectii de timbre rare – astia doi se baga la orice numai sa iasa banu' Motivatia: se potriveste perfect aia cu scorpionul care roaga broasca sa-l treaca apa; broasca nu vrea fiindu-i frica ca scorpionul o sa o intepe; scorpionul ii explica ca daca ar face asta, ar muri amandoi, ce sens ar avea? Broasca accepta. Cand sunt pe la mijlocul apei, scorpionul o inteapa. Broasca, siderata, il intreaba de ce a facut asta in timp ce se scufunda cu tot cu scorpionul. Pentru ca asta sunt. End of story: nu merita sa dau nimic din casa Locul 1 Catch Me If You Can 2002 Echipa: solitarul Frank Abagnale Jr. (Leonardo DiCaprio) Unde&cand: din New Rochelle in Manhattan, prin toata America si Franta in anii ‘60 Modus operandi: talentul de falsificator si tupeul de ...

Urmeaza primele doua locuri din 8 Cei Mai Tari Tepari.

Locul 5 Brothers Grimm 2005 Echipa: fratii Wilhelm si Jacob Grimm (Mat Damon si Heath Ledger) Unde&cand: prin Europa dupa 1800 Modus operandi: puneri in scena cu recuzita sofisticata si figuratie babana a unor motive si teme populare care sa bage spaima in localnici. Atat de mare spaima incat acestia solicita ajutorul costisitor al salvatorilor frati Grimm Motivatia: de cand erau mici cei doi au aflat pe propria piele legatura intima intre a crede si a supravietui End of story: ca in orice basm finalul e cu “si au trait fericiti pana la adanci batraneti” Locul 4 Hearbreakers 2001 Echipa: mama si fiica, Max si Page Connors (Sigourney Weaver si Jennifer Love Hewitt) Unde&cand: prin statiunile balneo-climaterice ale Americii anilor ‘90 Modus operandi: un pussy power la patrat, fara nicio sansa de scapare pentru barbatii suficient de batrani si suficient de bogati; babacul ia de soata gaina batrana, aia mica il baga in boala din postura de amanta si la divort cele doua plea...

Detest infractiunile cu violenta. Poate e din cauza ca n-am o tona de muschi si nici un chef de cafteala. Dar suntem oameni, fiinte bipedede rationale, ce naiba! Mai bine sa ne respectam escrocandu-ne, fraierindu-ne, sau mai pe romaneste, hai sa ne tepuim. Am pus cap la cap un top de 8 filme: fiecare cu echipa sa de tepari, cu un mod de operare specific si motivatii speciale. Locul 8 Lonely Hearts 2006 Echipa: cuplul kinky Ray Fernandez - Martha Beck (Jared Leto + Salma Hayek) Unde&cand: traversand America, la finalul anilor ‘40 Modus operandi: el agata de la matrimoniale vaduve bogate si nu neaparat expirate(pe front multi o coteau de tineri), le invartea scurt, iar apoi cei doi le faceau de bani si dispareau spre urmatorul anunt Motivatia: o combinatie de eros cu thanatos (de lasat spre analiza unor barbosi cu canapele) End of the story: filmul povesteste un caz real, treaba a iesit cam nasol, cei doi escroci au fost saltati de detectivii care ii cautau de ceva vreme Locul 7...

N-am vazut ultimul film al lui Adam Sandler - Funny People , pare una din tepele lui majore. Dar am vazut Don't Mess with Zohan zilele astea. Daca ar fi fost un scurtmetraj caterincos cu primele 15 minute treaba ar fi fost ok, dar omul se incapataneaza sa lungeasca lucrurile, trece si de bariera bunului simt (cele 90 de minute) si ajunge sa isi ingroapa filmul intr-un mesaj cu miros urat despre prietenia intru business a Americii. Dincolo de cateva momente de umor bune pe care nu poti sa i le iei (capitol la care Hollywood-ul e cam sarac cu duhul), Zohan aduce si exagerarile clasice ale lui Sandler de care esti satul chiar si daca tipul iti e simpatic.  

Candidatura franceza la Oscarul pentru film strain apartine Profetului lui Audiard, un film care a iesit triumfator pe la Cannes si Londra. Vreo 2 ore si jumatate de pelicula care acopera 6 ani de puscarie ai unui arab in Hexagon. Intrat la 19 ani, nici nu se intelege bine pentru ce (asta probabil e si ideea), Malik e fortat sa-si ucida un frate de credinta pentru a rezista in primele saptamani de bulau. Ajunge un soi de sluga la corsicani, ceea ce ii ofera insa acces la tot felul de informatii. Invata sa scrie si sa citeasca, devine un mic poliglot al inchisorii - stie araba, franceza si corsicana, iar atunci cand ocaziile incep sa apara tanarul neajutorat incepe sa se transforme pana cand devine chiar el un cappo di tutti capi. Imbinare de brutalitate si simbolism, filmul se aseza foarte sigur pe explorarea unui destin si livreaza 100%. Sigur ca nu e un picnic sa-l vizionezi.

Death Defying Acts 2007 The trick: Harry Houdini (Guy Pearce) se infrunta pana la indragostire cu un medium femeie (Catherine Zeta Jones) Merite: niciunul deosebit The Great Buck Howard 2008 The trick: Un magician (John Malkovich) ajuns sa faca showuri locale isi ia drept ajutor un tanar (Colin Hanks) care nu-si gaseste drumul in viata. Impreuna sunt la un pas de un come back pe cinste. Me rite: interpretarea lui Malkovich, o poveste de care te atasezi The Illusionist 2006 The trick: Un magician (Edward Norton) da reprezentatia finala atunci cand se hotaraste sa sacrifice totul pentru femeia iubita (Jessica Biel) promisa mostenitorului tronului Austro-Ungariei. Merite: toata partea cu copilaria, cinematografia The Prestige 2006 The trick: 2 magicieni (Hugh Jackman si Christian Bale) trec dincolo de orice rivalitate profesionala si ajung obsedati unul de munca celuilalt, ajungand sa sacrifice totul pentru a dovedi ca sunt cei mai buni. Merite: excelent cu totul, final surpriza

Cred ca erau doar 2 filme (La Vita e Bella si Nuovo Cinema Paradiso) pana la My Life Without Me la care ma busea plansul la final. Realizarea Isabelei Coixet e pe cat de simpla pe atat de dureroasa. Un optimist vesel probabil ca nu va accepta sa o urmareasca pana la final. Un realist intr-o dispozitie oarecare se va deprima. Iar un depresiv isi va taia venele. Fiecare cuvant din marturisirea personajului principal care afla ca sufera de o boala incurabila te linisteste intr-un mod paradoxal, iar intregul ei plan in sistem "bucket list" nu lasa loc pentru revolta sau intrebari. Lista interminabila de premii in festivaluri. Meritate.

De cateva saptamani Bucurestiul e impanzit de afise cu 1989-2009 DEGEABA. E usor sa zici de rau, simplu sa dai in cap, sa ataci, sa critici. De la sforaitor la ironic e mai la indemana sa te uiti de sus, sa te lamentezi, sa respingi, sa te victimizezi. Alternativa e un exercitiu de imaginatie: ce-ar fi fost daca n-ar fi fost... In primul rand n-as fi facut facultatea pe care am facut-o. Psihologia pe vremea aia era desfiintata. La fel ca multe altele. Cu atat mai putin as fi putut sa fac un master intr-o zona de cunoastere considerata apanajul burghezo-capitalistilor. Nu cred ca as fi avut internet. Adica pauza la muzica, filme, informatii si distractie. Habar n-am daca Ceausescu ar fi permis vreodata, asemenea guvernului chinez, intr-o forma sau alta, accesul la internet. De blog nici nu imi pun problema. Cu siguranta ca in librarii nu l-as fi gasit nici spumosul Beigbeder (desi pe alocuri infiereaza capitalismul), nici pe visatorul Cortazar (exista riscul serios al evadarii prin vis)...

Westernul spaghetti adaptat la zona oblica arata al naibii de bine. Scenele de actiune sunt fara cusur, coregrafiile si cascadoriile la fel, coloana sonora aduce un plus, iar Ji-woon Kim (Bittersweet Simphony) mixeaza aventura cu comedia pornind de la o premiza foarte simpla: se da o harta a unei comori pe care o vrea toata lumea. Si dai si alearga, si dai si lupta, si dai si alearga. Pe lista placerilor mele vinovate oricand.

Eroul norvegian saboteur al nazistilor ocupanti si-a tras o pelicula despre care conationalii sustin ca e unul din cele mai bune filme ale lor. Apreciat la el acasa, recomandat cu caldura inafara, Max Manus a ajuns pe lista larga a filmelor straine din care se vor alege acele cateva titluri care vor concura la Oscar. Dincolo de faptul ca pe lista sunt nenumarate filme care trateaza tema ocupatiei naziste...no comment (altul e olandezul Oorlogswinter despre care am scris deja), Max Manus nici nu e vreo mare scofala. E usor dezlanat, prea putin tensiona(n)t si luat cu totul nu e cu nimic mai presus decat multe alte titluri din categoria sa. Asa ca 0 sanse la Oscar si nicidecum pe aproape de regalul oferit de Zwartboek.

Cei mai numerosi dintre oblici au facut din Warlords un epic story grandios despre fratia de sange a trei luptatori pe un fundal istoric cu iz nationalist. Deh, in curand cea mai mare putere a lumii, China simte nevoia sa-si autodefineasca identitatea si prin cinematografie. Dincolo de prezenta lui Jet Li, de o munca de productie din cele mai serioase, de o cinematografie misto si de cateva momente reusite, filmul nu ajunge sa treaca din categoria "pentru iubitorii de gen" in categoria must see-urilor. Unul din motive e si ca incearca sa acopere o distanta in timp mult prea mare pentru un film de 2 ore.

Un ecran de 432 metri patrati (cam de 4 ori mai mare decat ce ofera celelalte cinematografe). Un proiector de o tona (cat o masina din clasa mini). In complexul comercial Cotroceni Palace, de la finalul lunii noiembrie. Desi in privinta pretului unui bilet nu s-au avansat cifre, vorbim probabil de 60-70ron. http://www.descopera.ro/dnews/4907989-cel-mai-mare-proiector-din-lume-imax-a-sosit-in-romania

Editia 3 Kinofest are loc de joi (wierd day!!!) pana sambata (22-24 octombrie, a.c). Un pass de o zi (proiectiile incep la ora 17 si se termina dupa miezul noptii) face 20 ron. Daca ti-l iei in avans ai un discount. Festivalul se tine la Light Cinema in Sos. Progresului. Programul complet si restul detaliilor se gasesc pe http://kinofest.com/ . Pentru cei care habar n-au cu ce s-a mancat kinofestul pana acum, aici ma autoinclud, sambata de la 18:30 e o ora de best kinofest animation 2008 iar de la 22:40 o selectie best of kinofest 2007-2009.

Pentru ca o sa crezi, pana la final o sa ajungi sa crezi. Pentru atmosfera de poveste si pentru tonele de jucarii fermecate. Pentru Natalie Portman, e absolut speciala. Pentru cele doua nume pe care le au personajele - unul in lumea reala, altul in lumea magica. De exemplu Henry Weston care e The Mutant. Pentru ca il vezi cum trece de la "I Never Stop Working"-ul unui contabil ca alti mii de contabili la jesterul de la curtea unui rege-copil caruia ii lipsesc prietenii. Pentru una din cele mai reusite metafore despre ceea ce credem ca este viata, ce ar putea insemna moartea si ce mai urmeaza dupa. Pentru accentul goofy al lui Magorium. Pentru Natalie Portman, e perfect distribuita aici. Pentru cadrul ala exterior cu Mr. Magorium's Wonder Emporium prins intre 2 caldiri mari de birouri cu sticla si beton, dar lipsite de orice culoare si viata.

Cica Proposal a fost comedia romantica a verii. Greu de zis mai intai daca a fost comedie... Inafara inceputului copy-paste dupa Diavolul se imbraca de la Prada, pelicula care-i aduce impreuna pe Ryan Reynolds (banuiesc ca privirea lui un pic shashie e pe gustul publicului feminin) si Sandra Bullock (de pus oricand in top 5 actrite insipide) o freaca intr-o zona batatorita de mii de ori de filmele romance/family. Sunt sanse mari sa te plictisesti. Si cateva sa adormi. Totusi exista o idee supercomica in film. Aia ca o canadianca urmeaza sa fie deportata din State in 48 de ore fiindca actele de la Biroul de Imigrare nu sunt in regula. Ea fiind o mare executiva intr-o editura de prestigiu... Din pacate e ideea de baza a scenaristilor de la The Proposal. Cred ca erau fumati.

...sunt o dezamagire totala. Desi pleca de la o idee care ar fi putut functiona, pelicula se duce in balarii. O lalaie de la inceput, o arde nepermis de romantic spre final pentru cat de vulgar e pe parcurs - la numaratoare cica ies 229 de f.u.c.k-uri, iar partea de mijloc - cea in care eroii fac un job made p*rno... nici macar aia nu te cocoseaza de ras. Seth Rogen, pentru care a fost special scris Zack, e ok. La fel si Elizabeth Banks. Intre cei 2 exista chimie, dar diferenta de varsta e vizibila de la o posta. Ea e cu vreo 10 ani mai mare decat el. Asa ca ideea ca cei doi ar fi fost colegi de clasa pe care se bazeaza plotul are credibilitate zero. Daca nu l-ati vazut deja, nu va obositi. Nu merita.

Singuratatea e lenta si trista, iar atunci cand o asezi in fata unei oglinzi devine sfasietoare. Fratii Contreras (Ernesto - regizorul si Carlos - scenaristul) lucreaza rabdator si meticulos in Parpados Azules pentru ca sa aduca in fata telespectatorului o poveste bizara, despre doi oameni care nu au nimic in comun, dar care nu mai vor sa fie singuri. O gramada de interioare austere, un Mexic fad si ploios, un univers depopulat si un premiu constand intr-o excursie de vis despre care se zice ca ii va aduce Marinei Farfan... fericirea.

Nu va lasati pacaliti de trailerul lui Brothers Bloom. Nu e un film comercial, dar e un film bun. E scris & regizat de Rian Johnson, omul care a facut si Brick. Zice-se ca lui Tom Cruise i-a placut foarte mult scenariul la BB, atat de mult incat Johnson i-a multumit public pentru sfaturile pe care i le-a dat, desi Tom nu apare nicaieri pe afisul filmului. O sa recunoasteti cateva din locatiile de filmare - somptuoasa locuinta din New Jersey a Penelopei este Pelesul, una din discutii pare sa aibe loc pe o banca din Herastrau, iar exteriorul farsei finale e Cazinoul din Constanta. Dincolo de plaiurile mioritice o parte importanta din actiune are loc la Praga, in Cehia, unde fratii Bloom alaturi de Bang Bang si Penelope reusesc sa dinamiteze un turn al Hradului. Povestea se invarte repede, personajele sunt speciale, la un moment dat nu mai stii cine pe cine pacaleste, distributia e omogena si performeaza fara cusur (tripleta Weisz, Ruffalo, Brody), de peste tot razbate un aer de je n...

De pe 9 pana pe 15 octombrie la Studio vor fi proiectate cateva filme spaniole sau sud-americane noi - din 2006 incoace. Cateva au legate de ele premii prin festivaluri internationale, altele au strans Goya-uri la mama lor. Din ce m-am uitat eu pe lista pe care o gasiti la linkul de mai jos, realizatorii nu se dezic si merg foarte mult pe drama. Singurul ales, dupa un criteriu tembel - imi place afisul, e Parpados azules. Un titlu mexican. http://www.feeder.ro/2009/10/05/zilele-filmului-hispanic-cinema-studio/

Ceea ce inseamna ca eu am avut o zi proasta. Inceputa cu RV . Nici ca se putea un rol mai putin potrivit pentru Robin Williams. E un tip versatil si deosebit, dar pur si simplu de nedistribuit intr-un rol cuminte de pater familias. Lent, plictisitor, fara nicio surpriza, dupa reteta unui road movie pe care se aplica elementul familiei ajunsa in pragul dezbinarii, dar pe care o calatorie prin America cea frumos fotoshopata o va reuni la final. Sooo boring. Apoi a urmat Fun With Dick and Jane . Habar n-am cum era varianta originala. Cea din 2005, (re)scrisa de Judd Apatow - un nume inflationist (pentru ca scrie si produce in draci) pe piata din L.A pornea cu 2 nume mari pe afis. Jim Carrey care incearca sa stea departe de obisnuitele lui mascareli, omul incearca, dar pur si simplu nu poate (intr-un fel e si bine ca nu poate, nu stiu ce mai ramanea din film fara momentele lui) si Tea Leoni, care in mod obisnuit mi se pare speciala, dar aici cade intr-o banalitate absoluta. Jumatate drame...

2 illegal aliens in Los Angeles. The Immigrants sau L.A Dolce Vita in subtitlu. Ungurul smecher si rusul capos plus fiica lui aterizeaza intr-un oras nebun, intr-un apartment building nebun si incearca sa-si gaseasca de munca si sa-si faca iubite. Animatie simpla, din zona lui Beavis si Buthead, cu umor nascut din toate stereotipurile culturale si etnice - sala a ras cu burta in sus, cam prea educativ (=insuficient de porcos) si nelegat ca story, dar all in all digerabil.

Rusii si-au actualizat unul din basmele lor (nu cred ca in varianta originala soldatul Fedot isi racorea privirea intre sanii generosi ai porumbitei devenita femeie) si l-au animat. A iesit un 2d foarte agitat, foarte colorat, pe alocuri amuzant si foarte previzibil (deh, basmul ramane basm). Dupa agitatia de la deschidere cu o sala Patria plina pana la refuz, acum au fost cel mult 30 de spectatori, dintre care vreo 20 erau elevi veniti cu clasa. Mai jos e trailerul de la mama lor, parca n-avea farmec daca era dublat sau subtitrat.

Precedat de o campanie smechera de marketing, District 9 si-a transat publicul in fani declarati si carcotasi rautaciosi. Adevarul e pe undeva la mijloc. Inceputul e foarte bun, stilul de documentar lasa sa se inteleaga anumite lucruri pe care mintea spectatorului incepe sa le puna cap la cap. Ceea ce nu e rau deloc. E in zona unui sf care iti starneste curiozitatea. De la jumatate incolo, D9 intra pe o structura narativa obisnuita si treaba se strica incet, dar sigur, pana la momentul la care vireaza intr-un action fara prea mult creier. Cred ca e pacatul lui Peter Jackson obisnuit cu cifrele mari si locurile fruntase la box office. Altfel, mesajul filmului e transmis clar. Segregare, alteritate, dreptul la viata. De ieri, de azi... de maine.

Inceputa de vreo 3 ori cu stangul (intarziere de 20 de minute, discursuri lungit-timide si, cel mai grav, cu rola nr.3 a filmului de deschidere in loc de rola 1, motiv pentru care am mai luat o pauza de 30 de minute...), pelicula Mary and Max a meritat toate eforturile si ar fi meritat inca pe atat. O poveste sensibila, spusa cu foarte mult umor si o grija deosebita pentru detalii - vorbim de animatie facuta din plastelina. Despre normalitatea care de fapt nu exista, prietenia care de fapt conteaza si viata care pur si simplu se traieste. Il mai prindeti tot la Patria luni de la 20:30.

Programul il gasiti pe site-ul oficial - http://www.animest.ro/ . Marfa destula, scurte si lungi, o panorama Miyazaki, competitii, proiectii studentesti, 3 sali plus un open air la Carturesti, not bad at all... Abia astept sa vad Mary si Max - pare absolut special si The Immigrants - povestea unui ungur si a unui rus care aterizeaza in L.A.

Industria Cifrele privind industria cinematografica de la noi pe 2008 arata cam asa: dupa ce cativa ani buni la rand numarul de locuri in cinematografe a scazut serios - s-au desfiintat multe sali din tara, dupa ce in 2006 si 2007 situatia s-a stabilizat oarecum, iata ca vine un 2008 cu o crestere, e drept modesta, dar crestere - vreo 3 700 de locuri in plus in salile din Romania. Surpriza sporeste cand vezi ca in 2008 au intrat in sala undeva la 3.7 milioane de spectatori fata de 2.9 milioane in 2007. Nu e de ici de colo. Evident incasarile cresc si ele, cu atat mai spectaculos cu cat pretul biletului mediu urca de la 12 lei la 14 lei. Totalul din 2007 de 34.3 milioane ron e depasit zdravan cu 53 milioane ron in 2008. Romanul Sigur ca grosul banilor vine din mall-uri, unde comportamentul de consum cinematografic are regulile sale specifice. Se merge la cinema in cuplu sau in gasca, se prefera blockbuster-urile, filmele cu nume mari pe afis (cred ca si la noi Will Smith e cel mai bine ...

Denumirea nu are prea mare importanta, ce conteaza e sa se comporte macar partial ca niste fiinte umane, fara sa fie organisme vii. Au fost dintotdeauna o fantezie a umanitatii – s-a scris mult, cinematografia e plina de ei, iar japonezii se misca incet, dar sigur, in a-i transforma in realitate. Pana sa fie oblicii gata cu marfa, sa trecem in revista 5 androizi de succes din filme. Locul 5 Venit din viitor si croit pe tipologia salvatorului, The Terminator are sarcina de a-l proteja pe muritorul de rand John Connor si de a salva astfel viitorul omenirii. Mai apar niste modele de androizi – T-1000, T-X… dar nimic nu se compara cu “I’ll be back”-ul lui Arnie. Locul 4 La categoria androidul care da capace in stanga si-n dreapta sunt multe variante. Mergem cu Robocop . Ex-politistul Alex Murphy, matrasit in starea sa originala de elementele infractionale, revine in forma imbunatatita, adica 99% metal-made si 1% suflet. Locul 3 Pinocchio. Ha-ha, buna gluma, nu? Pinocchio e o bucata de lem...

Asa mi-am pus status azi pe mess. Nu scrisesem nimic pe niciun blog, asa ca am pus si eu status un vers care mi-a placut dintr-o piesa. Si lumea a inceput sa ma intrebe daca sunt in depresie. Oricum statusul li s-a parut ciudat. E clar ceva in neregula cu o persoana care-si pune status "Sunt un nimeni pe un drum". Banuiesc eu ca prepozitiile si articolul nehotarat nu sunt datatoare de semne de intrebare, nici verbul care afirma existenta nu cred ca ii face pe oameni sa ridice din sprancene. Nici "drum", desi aici s-ar putea sa fie o problema - multi vad lucrurile in termeni de destinatie, adica de scop, si neaga frumusetea si importanta drumului. In fine, cred totusi ca problemele cu adevarat mari mi se trag de la "nimeni". Cum adica nimeni? Cum sa fii un nimeni? Nu e bine. Esti cineva, e bine sa fi un Cineva. Oare? Am citit zilele trecute o metafora foarte faina despre conditia umana si constiinta si ...the bigger picture. Cica un intelept privea o cascad...

Liviu Tipurita e un roman de care nu stiu nimic inafara de ce scrie pe imdb. Am aflat de el de pe finalul unui generic de documentar This World care s-a difuzat pe bbc. Ii zice Gypsy Child Thieves. Daca aveti ocazia sa-l vedeti, nu-l ratati. Nu ma dau in vant dupa documentare, dar tema propusa e imposibil de refuzat, iar maniera in care e lucrat te face sa nu te misti din fata ecranului. Profi, cu rabdare, fara sa-si stabileasca dinainte vreun verdict, multifatetat, extrem de puternic, desi vorbim de realitati pe care le cunoastem cel putin in teorie. Finalul e absolut devastator. Un tigan hatru gandeste despre viata si lume si despre goana din ce in ce mai nebuna dupa bani a celor din jurul sau: Nu e bine, e prea mult, noi furam ca sa avem ceva, acuma... fura fara masura. Nu merge nici asa, ca nu mai ai unde sa te duci. Afara nu ne mai primesc, aici e jale. La nivelul lui si cu mintea lui, tiganul spune adevarul. E o lume care a luat-o razna dupa profit. Nu e nicio diferenta intre sle...

Thriller politico-administrativ cu mutre bine vandute la box office. Russell Crowe e ziaristul de investigatie ramas in mizeria unei vieti obisnuite. Ben Affleck, amicul sau din colegiu, a ajuns ditamai congresmanul si viseaza la Casa Alba. Pe relatia celor doi se brodeaza un paienjenis de relatii: personale - nevasta lui Affleck a trecut prin patul lui Crowe, iar Affleck si-o trage cu asistenta lui care a fost impinsa discret in fata unui metrou, si corporatiste - Affleck ancheteaza cheltuirea fondurilor pentru aparare, iar Crowe un dublu asasinat strans legat de niste operatiuni secrete... Filmul debuteaza in forta, te prinde bine, chiar daca suspectezi doar o noua poveste despre conspiratii. Te-ai multumi cu atat. Din pacate se lungeste peste masura, devine neverosimil si la final ai parte de niste concluzii la care strambi din nas. Cica ziaristii de investigatie nu vor fi niciodata adusi la tacere de patronii de presa... yeah, right!, nimeni nu supravegheaza pe nimeni niciodata... ...

Sala Studio la al doilea spectacol al zilei (de la 12.30) e pe jumate plina. Sunt destui care au venit de unii singuri la cinema - numar vreo 12 persoane in situatia asta. Publicul e foarte diferit de cel de la mall. Majoritatea sunt trecuti de 30 de ani si sunt multi pensionari. Cu 5 lei vezi un film spaniol. In mall trebuie sa dai de 4 ori mai mult si sa alegi de cele mai multe ori intre un action fara creier, o comedie romantica vomitiva si un horror care te face razi. Ultimul Almodovar poate fi laudat doar de cineva care nu stie filmele celuilalt Almodovar. Fiindca exista un Almodovar percutant, cu povesti puternice, surprinzatoare, care stia sa te starneasca si te rascoleasca. Carne Tremula din 1997 e peste Abrazos Rotos cu 3 clase. Adevarul e ca treaba se stricase de la Volver, care ramane insa filmul lui Penelope Cruz si luat asa merita efortul si face cinste autorului. Dar acum, la Abrazos Rotos, Penelope nu mai poate fi si nici nu mai e suficienta. Povestea din Abrazos Rotos e...

Taci. Taci din vinovatie. Taci cand esti de acord. Taci cand asculti. Taci cand vorbesti. Taci ca sa protejezi. Taci ca sa admiri. Taci pentru ca te supui. Taci fiindca esti las. Taci din respect. Taci ca sa pedepsesti. Taci din mandrie. Taci pentru ca sa ranesti. Taci ca sa te regasesti. Taci si te umilesti. Taci pentru ca ai puterea. Taci pentru ca ai renuntat. Taci din rabdare. Taci pentru ca nu mai esti curios. Taci ca sa te aperi. Taci din discretie. Taci pentru ca ai dreptate. Taci din credinta. Taci din iubire.

E surprinzator sa descoperi lucruri neschimbate de la 1930 pana astazi. Mai intai brandul Gogoasa Infuriata - pe vremuri se gasea in Piata Mare (actuala Piata Unirii) o singura gogoserie, azi avem mai multe. Apoi Parcul Cismigiu care si-a pastrat stilul englezesc original, lacul cu fantana arteziana. Vara, atunci ca si acum, se dadeau barcutele, iar iarna se patina. A fost primul patinoar al Bucurestiului. Al treilea: tramvaiul 14.

Tarantino merge intr-o zona dedicata unor filme dure, apasatoare, dureroase, cu greutate - Razboiul Mondial. Dar Tarantino nu poate sa nu scrie decat plin de verva, comic si intr-un ritm ametitor. A ajuns la dozajul perfect - stie exact cat sa intinda scena pentru ca sa obtina maximul de la ea. De exemplu scena de deschidere cu ofiterul SS Landa (Christoph Waltz e bestial in rolul asta si merita o caruta de premii!) in vizita la laptarul francez e lunga ca durata, dar trece fara sa o simti pentru ca se dezvaluie progresiv si, in stilul binecunoscut, se termina intr-o ploaie de gloante si un ras isteric. Tarantino recreeaza istoria si o trimite direct in benzile desenate. Cel mai complex si pregnant personaj e nazistul de Landa. Sacrilegiu, vor sari unii. Nici vorba. Entertainment pur. Ca si celelalte filme ale lui Tarantino iesi din cinema ca din rollercoaster, doar ca sa vrei sa o iei de la capat.

Ultimul Michael Mann spune povestea sfarsitului lui John Dillinger. Spargator de banci cu suflet mare si succes la domnite, vanat de FBI in vremurile crizei din anii '30, Dillinger, interpretat de Johnny Depp, se dueleaza de la distanta cu agentul special Purvis (Christian Bale), insarcinat de Hoover himself sa-l termine pe cel care ajunsese sa supere presedintia, bancherii, politia si Mafia, mafie care incepuse sa gaseasca operatiuni mai profitabile si mai tacute decat jefuitul bancilor. Prima greseala e sa intri in sala si sa vrei action. N-ai sa gasesti. E mai degraba un moment de tranzitie intre western si crime in care se alearga cu cai putere si se mitraliaza in stanga si-n dreapta. Filmatul din mana oboseste, dar nu e nicidecum atat de rau pe cat vorbeste lumea. Problema e alta: ca dupa cele peste 140 de minute ajungi la final sa-ti dai seama ca nu a fost suficient. Ii lipseste ceva. Gesturile de suflet ale lui Dillinger sunt prea evidente - a se intelege grabite, perioada l...