Amour

Adevarul gol-golut e ca mi-a venit sa ma opresc din vizionarea lui Amour de vreo trei ori. Nu din cauza ca e un film prost, ci pentru ca e un film infiorator de greu de dus. Haneke face un exercitiu meticulos de analiza, decent si sadic deopotriva, pe un cuplu de varsta a treia pe cale sa-si termine socotelile cu viata. Dragostea infrunta ultimii demoni, boala si neputinta.

Amour nu forteaza nicaieri cu cadre ale unei suferinte gratuite, desi ar fi avut de unde. Nu vrea sa stoarca lacrimi. In schimb te invaluie intr-o raceala continua cu efecte dureroase. Cuplul din Amour e atat de natural, de echilibrat, de frumos, de bine sudat si de intelept incat dezintegrarea partilor sale nu iti lasa nicio portita de scapare de miezul sau ingrozitor de trist. Nu poti arata nicaieri cu degetul, nu ai ce constructie teoretica sa ridici care sa te teleporteze din realitatea brutala a filmului. Cadrele fixe, lungi te tin blocat acolo, intr-un apartament parizian oarecare, cu doua personaje interpretate fenomenal de Emmanuelle Riva si Jean-Louis Trintignant, conectat permanent la o radiografie emotionala pe care Haneke vrea sa o impartaseasca. Imposibil de dat calificative sau de notat pe vreo scala.