DMovieblog

Cele mai bune pe care le-am vazut in 2015: Samsara Ida Mad Max: Fury Road The Imposter Black Mirror Peaky Blinders Deux jours, une nuit Last Days in Vietnam Chef's Table Asadar creme de la creme din anul care se termina a insemnat un singur film din cinema ( Mad Max -ul nou), desi recunosc ca si The Walk -ul lui Zemeckis a fost aproape, mai multe documentare ce variaza enorm ca subiect, 2 seriale brit si 2 filme din zona euro. Cele mai proaste pe care le-am vazut in 2015: Fifty Shades of Grey True Detective Sezonul 2 Ca si anul trecut am invatat sa ma feresc de junk -uri destul de bine. Marketing-ul si pedigree-ul m-au mai lovit insa cand si cand.  PS. Rezolutia de cinefil am ratat-o. Am scris despre 98 de filme si seriale, cu 6 mai putin decat mi-am propus. Incepem sa recuperam repede, in ianuarie vin Revenant , Hateful -ul lui QT si Joy cu (Oana will hate this part) the one and only Jennifer Lawrence .

White Oleander trebuia sa fie o vizionare de lucru, dar s-a transformat intr-una pe bune. Asta pentru ca e un film special despre relatia dintre o mama si o fiica, o relatie care trece dincolo de gratiile unei inchisori, si despre maturizarea care se petrece in fiecare din cele doua. Chiar daca uneori supraliciteaza dramatic destinele unor personaje secundare, ce e mai important - personajele principale si relatia lor - are subtilitate si sens. Iar Michelle Pfeiffer e desavarsita aici. Trailerul de mai jos e mai cliseu decat ar fi cazul... 3 si jumatate din 5, foarte bun in my book. 98/104/2015.

Despre cum del Toro a eliberat un genre batut aparent in cuie.

Vroiam initial sa-l vad abia in ianuarie, dar a sarit pe mine o zi libera asa ca am ajuns mai devreme. Faptul ca nu ma grabeam sa-l vad inseamna doua lucruri: mai intai ca nu sunt fanboy al seriei, iar apoi ca Disney + supramegamarketing + recorduri la bilete vandute ma fac sa dau skip for now. Ca sa fiu bine inteles de pe ce pozitii plec la drum. Si inca ceva - toate supraanalizele simbolice gen CTP mi se par complet aiurea pentru un film ca asta. So... Partea buna la acest 30 years later sequel e ca stie sa-si tina fan base-ul satisfacut. V-am zis ca nu sunt fan, dar ii stiu si eu pe Han Solo si BB-8 si altii si prezenta lor face trecerea catre o noua generatie smooth. Si atmosfera si tonul sunt acolo unde trebuie. Pe de alta parte JJ si amicii de la Disney vor sa faca un update la zilele noastre asa ca avem o eroina care se descurca de minune fara sa fie tinuta de mana si o jumatate de erou de culoare. Adicatelea sa fim corecti politic si sa largim cat mai mult universul SW pe...

Incrucisare intre vibratia indiana de tip The Best Marigold Hotel , adica cea vesela, numeroasa si plina de culoare, si trend-ul cooking -ului. Rezultat final frumos aranjat de regizorul Lasse Hallstrom . Ca mai toate filmele lui Lasse Hallstrom si The Hundred-Foot Journey pluteste intr-o atmosfera idilica, un pic neverosimila, de data asta frantuzesc rurala. Acolo unde ajunge o familie de indieni decisa sa aduca placerile bucatariei sale pentru toti localnicii obisnuiti doar cu creme brulee si champiniones . Nu lipsesc o poveste de dragoste, un destin implinit si acea combinatie emotionala care transforma vizionare intr-o experienta feel good . 3 din 5, bun in my book. 96/104/2015. 

Am vazut cele 6 episoade ale lui Chef's Table produs de Netflix acum ceva vreme. N-am apucat sa scriu nimic pe blog despre ele - desi sunt un produs exceptional din toate punctele de vedere. Repar acum lucrurile. Pe scurt: Chef's table inseamna sa platesti o suma babana ca sa ai acces la o masa speciala in restaurantele cele mai pretentioase ale lumii. Degusti preparatele exclusiviste si discuti cu insusi bucatarul care le-a preparat. Documentarul Chef's Table face exact acelasi lucru - da intalnire spectatorului cu 6 restaurante si 6 chefi de top. Filmarile si coloana sonora nu se lasa mai prejos. Asadar calatoresti in toate colturile lumii, vezi preparate dupa care iti lasa gura apa, afli povesti de viata din cele mai intense. Pentru mine apogeul e atins cu Francis Mellman, dar fiindca sunt atat de diferiti... postez trailerele pentru fiecare episod in parte.   5 din 5, exceptional. Un must see. 95 din 104 pe 2014. 9 to go.

2 premii Oscar importante in tolba  - rolul secundar masculin pentru Michael Caine si scenariu adaptat pentru John Irving . Plus mana usor de recunoscut a regizorului Lasse Hallstrom. Sunt cateva elemente pe care un univers marca Hallstrom le ofera negresit - o lume idilica, chiar si atunci cand vorbim de un orfelinat cum e cazul aici, momente de comedie soft impachetate intr-o linie dramatica emotionanta si un mesaj important oferit intr-o maniera cat de cat discreta.   Cider House Rules e in esenta povestea de maturizare a lui Homer Wells , dar universul povestii e lucrat atat de migalos incat la final e si povestea tuturor celorlalte personaje. Filmul mai inseamna si unul din primele roluri ale lui Charlize Theron. Pentru o seara chill + feel good in familie. 3 si jumatate din 5, foarte bun in my book. 94/104/2015 = mai am 10 de vazut & scris pana la sfarsitul anului. 

Chinezesc cu premii berlineze cu care nu m-am sincronizat la TIFF, dar pe care l-am primit cadou recent.  Thriller politist cu plot destept avand in centru un exclus din fortele de ordine cazut in patima alcoolului si iute la manie intr-o China mic urbana, inghetata si inzapezita.  Aceleasi modalitati de filmare, aceeasi viziune brutala asupra vietii si conditiei femeii, acelasi puseu de violenta, acelasi mood ca in A Touch of Sin . 3 si jumatate din 5, foarte bun in my book. 93/104/2015.

La vremea lui, deal-ul semnat de Netflix cu Adam Sandler si casa de productie Happy Madison pentru 4 lungmetraje a starnit ceva valva. Sony s-a aricit - era unul din oamenii sai, restul majorilor au strambat din nas vizavi de intentiile pe termen lung ale distribuitorului online. Cota lui Sandler e sub pragul de avarie de ceva vreme, dar Netflix stie bine de ce l-a vrut - omul prinde bine la popor, ba chiar la popoare - deci era numai bun si fix ce-i trebuia pentru a-si atinge visele de extindere multiteritoriu. Sigur ca n-o sa aduca glorie, distinctii sau aprecieri favorabile din partea criticii, dar masele trebuie sa rontaie si ele ceva. Seara de seara. Iar planurile de independenta in continut ale lui Netflix sunt evidente - in 2016 va dubla numarul de proiecte originale (seriale, filme, documentare, speciale). Vor fi 31. Asta e big picture -ul si d-asta R6 e important.  Revenim la small picture , R6 himself. In care s-a dat zdravan cu oua, rosii stricate si orice ...

Am dat click de dragul lui Murray si al lui Lost in Translation - acolo unde el a lucrat cu Sofia Coppola .  Dar specialul asta nu mi-a spus nimic - nici atunci cand vroia sa fie amuzant, nici atunci cand o da pe colinde. Da, sunt cateva prezente in el - Clooney apare pe final, Cyrus canta in sus si in jos si nu e rea, dar lucrurile pur si simplu nu se leaga. 2 din 5, modest. 90/104/2015 .

Sublim. 

Si asta s-a intamplat la inceputul lunii decembrie... 

Despre Mad Max: Fury Road am scris aici. Despre The Look of Silence am scris aici.

Cititi aici un articol  cu cap si emotie...

De la Nerdwriter1 . Foarte buna remarca referitoare la Joy si emotiile ei care devine un subiect mai autentic pentru ce inseamna emotiile decat insasi eroina filmului celor de la Pixar tratata intr-o viziune mecanizata si informationala.

Joe Wright face din Anna Karenina lui un spectacol de culoare si creativitate, dar pierde puncte importante in ceea ce priveste substanta personajelor si povestii. Primele 15 minute au efect hipnotic - dar mai departe pana la peste 2 ore - caracterul vadit golas se simte din ce in ce mai tare. Keira Knightley , cu care regizorul are o istorie cinematografica in spate, nu-l lasa la greu si se insurubeaza bine actoriceste in triunghiul emotional al fimului. Asta face lucrurile digerabile pana la capat. 2 si jumatate din 5, acceptabil in my book. O senzatie de ADN cinematografic comun cu Les Miserables . 

Cu un scor meta de 80 si tot felul de etichete agatate de el - gen regizat de Steven Spielberg , scenariu trecut prin mainile fratilor Coen , inspirat de o poveste reala... blah-blah - nu l-am putut ocoli pe Bridge of Spies . Ce-i drept alternativele erau Spectre - si nu aveam pofta de popcorn - si The Good Dinosaur - si nu aveam chef de o sala de piticanii nerabdatoare. Bridge of Spies e un pom laudat. E plat si hiperprevizibil, cu personaje care nu transmit, cu o tona de gargara propagandistica si o gaura mare cand vine vorba de profunzime. Cu un asterix pentru cateva secvente la final cand reuseste performanta de a spune ceva despre universalitate si umanitate. Prea putin insa pentru asteptarile create. 2 si jumatate din 5. Nu pierdeti nimic daca-l ratati. 87/104/2015 .

Am scris despre Mad Max: Fury Road aici. Despre Amy aici . Despre Girlhood aici . Despre Look of Silence aici . Topul pe 2014 ale ambelor publicatii il gasiti aici . Topul pe 2013 de la Cahiers du Cinema il gasiti aici . Topul pe 2013 de la Sight & Sound il gasiti aici .

Am iesit la film pe 30 noiembrie, luni dimineata. Pliiiin de copii (si de parinti), toti buluc la, imi imaginez, The Good Dinosaur. Primele cifre, azi e 1 Decembrie, abia maine le vom afla. Ma astept la niste cifre solide pentru Good Dino care vor arata si mai bine dupa saptamana asta cu 2 zile libere. Practic o saptamana cu 2 weekend-uri - unul la inceput si celalalt la sfarsit.

De la Every Frame a Painting .

Intr-un singur tabel.