Blue Jasmine

Revelatie - asta e singurul cuvant pe care iti vine sa-l atasezi de cel mai recent film scris si regizat de Woody Allen. Nu credeam ca sfrijitul new-yorkez mai are vana pentru ceva cum e Blue Jasmine. Sigur ca Midnight in Paris a fost excelent, rafinat si fantastic, cult si... (sincer) mai putin Woody decat mi-as fi inchipuit.  Dar dupa el a venit un To Rome With Love - grabit, inegal si lipsit de forta. Woody parea sa revina la turul oraselor europene facut de dragul turismului, nu al filmului. Avea si o scuza buna, e greu sa faci film in regimul lui de viteza - anul si filmul - si sa te ridici la un anumit nivel. Asa ca nu m-am grabit cu Blue Jasmine... Gresit, complet gresit. 

Intr-o maniera obisnuita de lucru, Allen isi alege San Francisco-ul drept fundal (probabil cel mai frumos oras de pe planeta) si survoleaza o intrepatrudere de destine in maniera tragicomica. Pana aici, nimic nou. 

Desi a sustinut mereu ca nu scrie despre ce se intampla astazi in lume, pretextul nevestei unui tepar de Wall Street in plina criza existentiala, nu strica deloc. Dar acesta ramane doar atat, un pretext-ancora pentru ca Allen e interesat de caractere umane si de incrucisarea acestora. Cate Blanchett ar merita sa fie bagata in seama la Oscaruri pentru interpretarea oferita, iar scenariul e dibace construit. Sunt deja un vulpoi batran cand vine vorba de mirosit lucrurile, dar Allen aici m-a fentat pana aproape in ultimul moment. In plus Woody e mai incisiv si mai spumos decat a fost in ultimii... multi ani. Asa ca in timpul vizionarii nu lipsesc momentele amuzante, dar la final Blue Jasmine te face sa te gandesti macar pentru cateva secunde la niste lucruri mai serioase. Ceea ce nu e de ici de colo. 

4 din 5, excelent. Incercati-l deci cu incredere.