DMovieblog

Cativa alesi ai neamului s-ar putea reuni oricand ca sa formeze un clan mafiot. De film tv ca de mai mult nu sunt bani la buget. In structura de baza batausii de cea mai joasa speta ar fi: Narcis Chisăliţă (PSD Caras-Severin) si Marian Ghiveciu (PSD Buzau). Apoi ar veni recuperatorii, niste indivizi care se murdaresc mai rar, dar atunci cand o fac, o fac ca-lumea: Titi Holban (PNL Buzau) si Mario Oprea (PNL Dolj). Si mai sus ar fi un mic sefulet cu ceva cunostinte de contabilitate - cat am dat, cat avem de luat, basic stuff - nimeni altul decat Toni Greblă (PSD Gorj). Si mai sus facand translatia cu clanurile din strainatate ar veni Raymond Luca (PNL strainatate). In postura consilierului Relu Fenechiu (PNL Iasi), iar in cea a avocatului priceput Nini Săpunaru (PNL Vrancea). Iar in rolul lui don Corleone de Buftea... Titus Corlăţean (PSD Brasov). Coloana sonora ar putea fi asigurata cu succes de nemaiauzitii Doru Frunzulică (PSD Olt) si Sorinel Ştirbu (PNL Olt). De partea cu animale di...

Uite greva, nu e greva. Scamatoriile sindicaliste m-au tinut indecis pana in ultimul moment. Nici acum nu se stie exact daca e, daca e cand e, daca nu e... Treaba lor. Noi ne-am hotarat sa mergem. Vedem noi cum ne intoarcem. Asadar, tiffuim. In primul weekend de festival e plin de documentare. Culmea e ca sunt cateva care suna bine. Sau am inceput eu s-o dau pe documentare? Bananas!* despre cum bananele Dole, alea despre care auzi "toate bananele vor sa fie Dole!", provoaca sterilitate fiind injectate cu tot felul de prostii. Videocracy - despre care n-am inteles bine daca e antiberlusconian cu totul sau anti media lui Berlusconi si cunoscutul Capitalism: A Love Story de Michael Moore. Pe langa docu mai bifez cateva lungmetraje: Newsmakers - rusii au cumparat drepturile filmului lui Johnnie To Breaking News si l-au refacut, A Somewhat Gentle Man cu Stellan Skarsgard si o colectie de scurtmetraje facute de vecinii de la sud de Dunare. La CJ se anunta vreme rea, dar filme bune....

Punctul forte in pelicula lui Peter Hewitt (Garfield, Zoom) e distributia stelara de babaci. Morgan Freeman e un gay solitar la varsta a treia care-si imparte viata cu motanul lui, Renoir, William H. Macy e un ex-military cu misiuni obscure in palamares care a facut o obsesie pentru o statuie, iar Christopher Walken e familstul ajuns la pensie care in loc sa-si urmeze nevasta coafeza spre insorita Florida cocheteaza cu ideea de a fura un tablou pe care l-a pazit zeci de ani si care urmeaza sa paraseasca muzeul in care cei trei lucreaza ca paznici pentru o galerie din Danemarca. Premiza cu potential se ineaca intr-un ritm prea lent, nu livreaza suficient umor, iar ca plot sare de cateva ori din logica bunului simt. Tot e bine insa ca filmul a vazut lumina proiectorului dupa ce in 2008 firma distribuitoare isi anunta falimentul. Maiden Heist - strict pentru iubitorii de povesti cu eroi la varsta a treia.

Asa cum am scris la vremea la care am vazut initial filmul lui Gilliam, e nevoie si de a doua vizionare. Si cand ai parte de un dvd original avand comentariile regizorului treaba devine foarte interesanta si (poate) mai usoara. Iata cam ce am aflat din gura domnului Gilliam despre conexiunile dintre film si religie si film si propria sa existenta. Singura referire la religie apare in scena in care Divolul opreste povestea. Poveste despre care se credea ca e cea care face pamantul sa se invarta. Gilliam zice sorry crestinism, iudaism, sorry musulmani... fiecare spuneti in parte o poveste si credeti ca a voastra e adevarata, unica, e cea care conteaza. De fapt fiecare poveste are in felul ei un rost. Inafara de asta... pauza. Acel "364 till next Christmas" din supermarket nu-l asociaza cu o venire pe lume a lui Isus, ci pur si simplu ia in deradere hiperconsumismul. Nicio referire la Sheppard - pastor - ... Nimic altceva decat niste mixuri de simboluri religioase fara un sens e...

Am dat bani in weekend si am intrat la mall la film. Cu un minut inainte sa inceapa proiectia nu mai era nimeni in sala, dar minunea n-a fost sa fie si au aparut in ultimul moment 3 pustani de vreo 12 ani (filmul era interzis sub 15 ani, whatever!) si un tip plictisit la vreo 30. Astia fiind... let's Kick-Ass. Cross ciudat de film cu supereroi luati la misto, film cu adolescenti de duzina plus niste colaje de scene violente cu limbaj licentios... cam asta e reteta filmului semnat Matthew Vaughn - un nene cu un cv cel putin la fel de divers: a regizat Layer Cake, un british gangsters stuff si basmul de cinematograf Stardust. Mi-a placut K-A? Hmmm. Nu cine stie cat, dar la iesire nu ma apasa sentimentul ca am dat banii aiurea macar pentru faptul ca pelicula a reusit sa ma surprinda in cateva momente. Dar pana la un film kick ass mai era mult. PS. Temnicerule, vine si ziua ta in curand! (se stie el...)

Din 1987 pana in 2010 s-au schimbat al naibii de multe. Cel mai important lucru e ca furaciunea a ajuns la un nou nivel. Plotul filmului lui Oliver Stone din 1987 pare o jucarie de copii in comparatie cu ce se intampla azi pe pietele financiare. Pai daca stia Gekko de short sell-uri unde ar fi ajuns? Pe vremea aia se tepuiau companii, astazi se scufunda tari. S-au schimbat si hainele, frezele, ochelarii de soare, s-au schimbat petrecerile, nebunia, asseturile bogatiei, s-a schimbat pana si s*xul... Azi o mu!e intr-o limuzina da orice adolescent in calduri. S-a schimbat tehnologia. Si s-a mai schimbat de inca vreo 2 ori. Alte lucruri insa nu s-au schimbat. Daryl Hannah pare la fel de Razzie meritorie ca atunci (ai zice chiar ca e alien de-a dreptul), iar Gekko ramane un personaj la fel de dark cool. Greed is good, anyone? 10 ani mai tarziu Al Pacino in Devil's Advocate ii va prelua discursul si metodele intr-o transformare avocatesc-diavoleasca (hmmm... cred ca asta e un pleonasm) a...

Jumatate thriller politist - jumatate love story neimplinit, cam asa arata ultimul castigator de Oscar la categoria film strain. El Secreto de Sus Ojos e acaparator, dupa vreo 20 de minute te prinde bine, e perfect construit - trece din real in imaginar literar si din prezent in trecut, e argentinian pana la capat - sunt lucruri care in alta parte nu s-ar fi petrecut niciodata asa - si isi tine suflul pana la ultima scena. My favourite moment: toata tarasenia cu River Plate (o sa intelegeti la vizionare). In concluzie: Campanella isi merita premiile fiindca a lucrat impecabil, El Secreto e de vazut, dar eu raman la favourites cu Un Prophet, mai dur, mai tensionat, mai smucit.

!! Spoiler alert!! Sau aventurile lui Sughit si ale Stirbului. Poveste, 3D, vikingi, dragoni, dublat, copii multi in sala s.a.m.d. Toate la locul lor (banale si obisnuite) pana spre final si acolo... o surpriza. Copilul-erou iese din batalia finala... olog. Pe bune! Ii lipseste un picior de la genunchi in jos. Intr-o maniera similara cu cea in care el i-a montat dragonului (pe care tot el il ranise!) o parte din coada (absolut necesara zborului!), asa si el se trezeste cu un ciot lemn+metal in loc de picior. Nu se face mare tam-tam pe chestia asta, nu e vreun moment trist sau altceva, dar eroul nostru a ramas handicapat! Dreamworks a avut ceva tupeu. Eu nu-mi amintesc sa fi vazut asa ceva intr-un animat hollywoodian.

Programul oficial o sa iasa pe 17 mai.

Nu m-am dus la HTTM pentru ca mi se pare absolut stupida ideea unui jacuzzi cu care faci time traveling. M-a intors scorul bun de pe rotten si o invitatie. Asa ca am mers sa-l vad la mall, la o ora la care majoritatea oamenilor isi deschid frigiderul cautand micul dejun. Dupa vizionare, desi eram doar 6 oameni in sala, un domn in etate imi spune ceva de genul “Mai tare sa faceti ca nu va auzeam destul!”. Reprosul asta naucitor (de obicei port amortizor in sala de cinema) m-a facut sa-mi dau seama ca am ras in gura mare. Dincolo de ideea si scenele ridicole cu masina timpului cu bule, de cateva faze grobiene, de alte cateva care se vroiau cu mesaj…who cares?!... de lipsa unei structuri, dincolo de toate astea am ras cu pofta. Faze gen Miley Cyrus must be stopped. Stopped from what? Just… stopped. Sau Oh God! I'm gonna cum! Shia Labouf! te ung la suflet. Verdict: Hot Tub Time Machine, guilty pleasure.

Din start va spun ca am vazut varianta pentru Vest – adica 148 de minute comprimand primele 2 parti din Red Cliff. Chinezii la mama lor au vazut cam de doua ori mai multe minute. Cu siguranta asta e motivul pentru care in primul sfert de ora am avut senzatia ca cineva se grabeste tare de tot si ma ia de prost. Personajele sunt introduse ca la scoala, iar expozitiunea e trasata brutal. Rusinica... Dupa ce in 1992 John Woo s-a carat din China Mama sa faca film la Hollywood, unde si-a facut un nume cu action packuri (Face/Off, MI:2, Paycheck) si si-a umplut buzunarele golindu-si vitalitatea, iata-l reintors la obarsie, acolo unde (surprize, surprize!) banul e gros zilele astea, iar statul investeste serios in cinematografie. Cu atat mai mult intr-una nationala. Desi initial batusera palma cu Chow Yun-Fat, s-a tras cu Tony Leung. Si, pentru cat de grandios e filmul, parca e o lipsa de stardom in Red Cliff. In fine… Cum unii au Termopile, Troia, Constantinopole, Ziua D sau Rovine, asa au ch...

In timp ce unii se pregatesc sa o arda pe la Cannes, altii incep sa studieze ce va aduce editia #9 de TIFF. Pentru competitia principala si pentru sectiunea Umbre - Scurt Metraj se gasesc deja spoturi de promovare. Cat sa-ti faca pofta. Anul asta festivalul sta sub sloganul Celebrating Life. Celebrating Cinema.

Colectie de 5 ore de documentar marca bbc. Fata de Planet Earth si Life produse de acelasi canal britanic, How the Earth Made Us nu are aceeasi nebunie vizuala. Vine in schimb cu o idee simpla si misto: cat si cum au contat elementele naturii in evolutia omului. De la placile tectonice si strafundurile planetei, la vant, apa si foc, toate ne-au modelat, ne-au impins si ne-au strans, facandu-ne sa fim ceea ce suntem astazi. Totul povestit cu un accent scotian de Iain Stewart. Numai bun de vazut cand vrei sa te desumfli un pic in orgoliu de homo sapiens sapiens. Si mai ales zilele astea cand minunea globalizarii o ia la vale.

Colectie de clisee lipite modest, cam atata poti sa spui despre Leap Year. Decoratoarea de apartamente usor snoaba da o fuga in Irlanda ca sa-l ceara de sot pe doctorasul fitos cu care e impreuna de patru ani. Se intalneste cu un el nou, Declan, irlandezul aspru, dar cu suflet. Il uraste, se imprietenesc, se saruta, ajunge in sfarsit la doctoras, dar realizeaza ca s-a indragostit de Declan. Suna al naibii de cunoscut, nu? Din pacate singurul lucru care functioneaza bine pentru Leap Year pe acest plot banal sunt peisajele irlandeze. A fost shot on location si arata fain. Amy Adams e... as usual, adica pentru mine din cale afara de enervanta, baiatul e rezonabil, chimia subtirica si doar in cateva momente "irlandeze" filmul reuseste sa amuze. Astept cu interes varianta jamaicana YaMan in care ea se indragosteste de un cantaret de reggae de strada, filmul se va duce in musical, si cea ruseasca, in care votca ii aduce pe cei doi protagonisti mai aproape in vreo spelunca moscovita...

La 8 ani de la fabulosul destin al lui Amelie Poulain, Jean-Pierre Jeunet se cauta prin palarie si scoate din dubla lui postura, de regizor si scenarist, Micmacs a tire-larigot. Dupa o reteta specialitatea casei: personajele sunt comice chiar si atunci cand devin tragice, universul e original si incantator - o comunitate de fixers & reusers de obiecte de tot felul, iar actiunea se invarte intr-o spirala creativa. Singurul minus care atarna in balanta e ca dupa vizionare esti intocmai ca dupa trickul magicianului. Ti-a placut, dar... it's over. Si n-a fost decat o diversiune. In cazul asta una cinematografica.

A trecut aproape o saptamana de cand am vazut A Single Man. Timp in care am ascultat in bucla coloana sonora. Semnata Abel Korzeniowski & Shigeru Umebayashi - muzica din filmul lui Tom Ford are o proprietate deosebita: te detaseaza complet de lumea exterioara. Totul pare sa se petreaca undeva inafara, iar tu nu esti decat o pereche de ochi care priveste la ralanti agitatia dintr-un bazin. Dincolo de muzica, A Single Man vine cu semnatura clara a regizorului: actorii par modele aduse de pe catwalk, hainele sunt rafinate, casa in care locuieste personajul prinicipal pare unicat pentru anii '60 (in care se presupune ca se desfasoara actiunea), compozitiile sunt executate meticulos, iar camera cauta obsedant corpul uman. La asta se adauga performanta totala a lui Colin Firth si replica de o simplitate fatala din final: And then, just like that, it happened... Cam asa te si cucereste filmul.