DMovieblog

La Studio, in cadrul zilelor filmului francez, In the Electric Mist. De ce francez? Pentru ca are semnatura unui Bertrand Tavernier, e produs de TF1, iar actiunea are loc in Louisiana (ex-french). Totusi pelicula ramane una americaine, comerciala - detective story cu Tommy Lee Jones cu un twist paranormal... ca deh, sudistii au latura asta mai dezvoltata decat nordistii. Dincolo de faptul ca Jones e genul de detectiv care ascunde unele dovezi, masluieste altele, bate zdravan martorii ca sa afle ce-l intereseaza si scapa teafar din mai multe shoot out-uri demne de Bronx, desi arata ca un pensionar... adica e un personaj putin credibil... filmul te prinde. Pe mine m-a tinut din scriitura. Din scurt si cu piscaturi ironice. Sudul e inca sud, vechile probleme sunt inca acolo, iar limbajul de lemn al corectitudinii politice nu se simte in zona. Dar cel mai important lucru de la vizionare nu a fost filmul in sine. Ci o evacuare. Dupa vreo ora de film, o doamna cu voce ascutita i-a atentionat...

Intru spalarea pacatelor comerciale savarsite prin vizionarea lui 2012 in sala de cinematograf a unui mall bucurestean, am bagat acum cateva zile Favela Rising - un documentar despre ascensiunea si rolul muzicii afroraggae intr-o favela din Rio de Janeiro. Documentarul te mai lamureste un pic cu ce inseamna favela lor (imaginea din Cidade de Deus e foarte aproape de realitate) si prezinta un fenomen muzical cu foarte multe sensuri: mai intai le-a dat oamenilor ceva de facut (in opozitie cu alunecarea inspre infractiune), in al doilea a reprezentat o maniera de comunicare neasteptat de utila cu exteriorul (autoritati, media, celelalte favele, restul populatiei) si in final a reusit, la capatul unui drum lung si cu peripetii, sa ii faca pe oamenii acestei comunitati sa faca saltul. Pentru ca nu conteaza daca dansezi si canti, gatesti sau faci calcule matematice, la final e vorba doar de un singur lucru, daca faci sau nu saltul.

Cel mai nasol lucru legat de 2012 e durata. La 2 ore jumate cat tine te apuca macaricii. Altfel aduce destul de mult ca discurs cu Independence Day, adica e cam cah!, are o gramada de bani bagati in efecte speciale - aici arata bine, ca plot e un soi de cos in care au aruncat toate cliseele posibile si imposibile, desigur ca nu e genul de film la care sa iti pui intrebari (De ce cand se dau jos din avion la 6000 de metri altitudine in plina noapte niciunul nu se plange ca ar fi frig sau ca nu poate respira?...). All in all un destruction blockbuster cu (doar) 2 momente care mi-au placut: primul cu rusnacul in Bentley si replica "Engine, start... Voice control" si al doilea cu maestrul budist infipt pe un varf de stanca care vede in departare venind valurile uriase.

Primul lucru pe care l-am facut dupa aceasta poveste din al doilea razboi mondial a fost sa verific daca regizorul era debutant. Nu era cazul. Apoi daca producatorul era debutant. Nici. Erau singurele mele explicatii pentru cum se rateaza pelicula. Istoria unui grup de femei spion, adunate din scurt din diverse locuri si trimise in spatele liniilor inamice pentru a se asigura ca planurile debarcarii in Normandia nu ajung pe filiera SS-ului la Fuhrer. Nu suna rau, stiu. Mai mult decat atat pe youtube circula filmuletul de mai jos. Iarasi: not bad. Din pacate filmul se comporta in sens invers. Se grabeste nepermis, se agita disperat, nu da timp personajelor sa se arate (ca tot e la zi expresia asta), se arunca mereu in actiune - de cele mai multe ori intr-un mod neverosimil, uita aproape constant detalii importante ale povestii. Iar in anumite momente te umfla rasul. De exemplu nazistului evil pare sa i se aplece cand vede sange, e un tip aproape bland si banal. In comparatie cu cel din ...

Nimic nu se potriveste mai bine pentru filmul din 1998 al lui Radu Mihaileanu decat "totally underrated". Desi a luat niste premii in festivaluri din toata lumea, putini l-au vazut pe meleagurile natale ale regizorului. Aducand cu La Vita e Bella, fabula despre roluri sociale a lui Radu Mihaileanu (in care joaca o caruta de actori romani de la Ernest Maftei la Mihai Calin) musteste de umor infailibil. Ca orice fabula si asta are un mesaj si poate acesta e adus prea direct in ochiul telespectatorului. Intr-o lume de orbi & surzi poate e mai bine asa. Mai jos battle-ul cultural intre evreii si tiganii din... trenul vietii.

Pana la minutul 16 Danny the Dog nu spune nimic. La propriu. E un personaj mut, crescut in mizerie si pus sa se bata. Care mai tarziu gaseste linistea in sanul unei familii formate dintr-un orb si o dominsorica pasionati de piane. Dincolo de nota lui neverosimila, povestea e trasa de par bine de tot, acceptandu-i tenta comerciala inerenta venita din semnatura de producator a lui Besson (care e departe aici de reusita unui Leon de exemplu), pelicula cu Jet Li cu zgarda e comestibila pentru o seara oarecare: cateva scene de bataie si cateva momente de corazon asezate intr-o reteta clasica si condimentate cu un aer britanic adus de Bob Hoskins. Nici mai mult, nici mai putin.

The Darjeeling Limited = Wes Anderson. Scenarist, regizor si producator, colaborand la infinit cu aceeasi Owen Wilson, Anjelica Huston sau Bill Murray, Anderson face un film in stilul consacrat de The Royal Tenenbaums doar ca isi duce personajele in universul exotic si colorat al Indiei. E un amestec de umor si drama in cheie existentiala pe care doar fanii il vor aprecia cu adevarat. Pentru mine Tenenbaumsii raman deasupra.

Construit destept - fiecare perspectiva imbogateste povestea si o impinge mai departe, interpretat ca la carte (Phillip Seymour Hoffman si Ethan Hawke), cu un extra bonus pentru baietei - Marisa Tomei apare la bustul gol in vreo 3 scene, ultimul film semnat Sidney Lumet (in peste 50 de ani de cariera a facut 12 Angry Men, Serpico, Dog Day Afternoon, etc.) e o drama cu damf infractional despre o antifamilie. Baietii unui cuplu septuagenar, in mare nevoie de bani, hotarasc sa atace chiar magazinul de bijuterii al parintilor lor. Evident ca treaba nu iese ca la carte, iar lucrurile merg din rau in mai rau... Lent pentru ca exploreaza motivatii, dar executat cu o mana sigura, BTDKYD isi merita cele 2 ore.

The Forgotten. Se vrea un fel de Without a Trace, dar nu ii iese deloc. Desi ideea de la care pleaca ar putea functiona - un task force care se ocupa de toti Jane Does/Joe Does, primul episod e varza. Politia pare megastupida, altfel nu se explica cum dau peste indicii Christian Slater (intr-o forma slaba) si colegii sai (interpretare jenanta). Grasutul vrea sa fie un asocial simpatic, dar nici el ca personaj nu e reusit. Finalul - modalitatea de prindere a ucigasului cade in zona penibilului. Colombo era un artist al stoarcerii adevarului, aici el pica din cer peste pseudoinvestigtori. Si tot timpul mi se baga pe gat niste motivatii absurde... Atat de slab ca nu merita sansa episodului 2. Remake la o miniserie din anii '60, The Prisoner aduce un plot dintr-o zona la moda in zilele astea - un agent secret se trezeste pe o insula nici prea mare, nici prea mica, intr-un asa numit The Village. Suntem in zona mystery/sf. Nu mai are nume, ci un numar, iar comunitatea, desi il primest...

La intrebarea "Care e al mai al dintre supereroi" cei mai multi au clickait pe Superman. Restul supereroilor n-au avut nicio sansa. De la cel negru (Batman) la cel verde (Hulk), de la fata care miauna (Catwoman) la adolescentul care se crede paianjen (Spiderman), toti ceilalti n-au reusit sa stranga nici impreuna cat cel care nu se teme decat de kripton. Urmeaza Funniest Black in Hollywood.

In vremurile isteriei gripei ah1n1 ma uit la Blindness. N-am citit romanul lui Saramago, e o chestie avantajoasa si nu prea atunci cand judeci un film. Peliculele semnate Meirrelles o sa le urmaresc oricand, chiar daca dupa Cidade de Deus (in primele 50 ever) a facut o porcariuta precum The Constant Gardner. Revin la Blindness. Cel mai apropiat film care imi vine in minte e Dogville. Au in comun stilul de experiment sociologic, personajul feminin pus in centru, aici e vorba de Julian Moore, cate o poveste in care normele sociale sunt abolite si ce urmeaza... nu tocmai un motiv de mandrie pentru specia umana. In comparatia celor doua, Dogville vine mult deasupra. E construit mai ingenios , facut mai creativ si rezultatul e infinit mai eficient. Ceea ce nu inseamna ca Blindness e de neurmarit.

Locul 2 Nueve Reinas 2000 Echipa: Juan si Marcos plus alte exemplare puse pe capatuiala Unde&cand: Buenos Aires, zilele noastre Modus operandi: de la cele mai banale trucuri de ametit casiere cu bancnote pana la falsificat colectii de timbre rare – astia doi se baga la orice numai sa iasa banu' Motivatia: se potriveste perfect aia cu scorpionul care roaga broasca sa-l treaca apa; broasca nu vrea fiindu-i frica ca scorpionul o sa o intepe; scorpionul ii explica ca daca ar face asta, ar muri amandoi, ce sens ar avea? Broasca accepta. Cand sunt pe la mijlocul apei, scorpionul o inteapa. Broasca, siderata, il intreaba de ce a facut asta in timp ce se scufunda cu tot cu scorpionul. Pentru ca asta sunt. End of story: nu merita sa dau nimic din casa Locul 1 Catch Me If You Can 2002 Echipa: solitarul Frank Abagnale Jr. (Leonardo DiCaprio) Unde&cand: din New Rochelle in Manhattan, prin toata America si Franta in anii ‘60 Modus operandi: talentul de falsificator si tupeul de ...

Urmeaza primele doua locuri din 8 Cei Mai Tari Tepari.

Locul 5 Brothers Grimm 2005 Echipa: fratii Wilhelm si Jacob Grimm (Mat Damon si Heath Ledger) Unde&cand: prin Europa dupa 1800 Modus operandi: puneri in scena cu recuzita sofisticata si figuratie babana a unor motive si teme populare care sa bage spaima in localnici. Atat de mare spaima incat acestia solicita ajutorul costisitor al salvatorilor frati Grimm Motivatia: de cand erau mici cei doi au aflat pe propria piele legatura intima intre a crede si a supravietui End of story: ca in orice basm finalul e cu “si au trait fericiti pana la adanci batraneti” Locul 4 Hearbreakers 2001 Echipa: mama si fiica, Max si Page Connors (Sigourney Weaver si Jennifer Love Hewitt) Unde&cand: prin statiunile balneo-climaterice ale Americii anilor ‘90 Modus operandi: un pussy power la patrat, fara nicio sansa de scapare pentru barbatii suficient de batrani si suficient de bogati; babacul ia de soata gaina batrana, aia mica il baga in boala din postura de amanta si la divort cele doua plea...

Detest infractiunile cu violenta. Poate e din cauza ca n-am o tona de muschi si nici un chef de cafteala. Dar suntem oameni, fiinte bipedede rationale, ce naiba! Mai bine sa ne respectam escrocandu-ne, fraierindu-ne, sau mai pe romaneste, hai sa ne tepuim. Am pus cap la cap un top de 8 filme: fiecare cu echipa sa de tepari, cu un mod de operare specific si motivatii speciale. Locul 8 Lonely Hearts 2006 Echipa: cuplul kinky Ray Fernandez - Martha Beck (Jared Leto + Salma Hayek) Unde&cand: traversand America, la finalul anilor ‘40 Modus operandi: el agata de la matrimoniale vaduve bogate si nu neaparat expirate(pe front multi o coteau de tineri), le invartea scurt, iar apoi cei doi le faceau de bani si dispareau spre urmatorul anunt Motivatia: o combinatie de eros cu thanatos (de lasat spre analiza unor barbosi cu canapele) End of the story: filmul povesteste un caz real, treaba a iesit cam nasol, cei doi escroci au fost saltati de detectivii care ii cautau de ceva vreme Locul 7...

N-am vazut ultimul film al lui Adam Sandler - Funny People , pare una din tepele lui majore. Dar am vazut Don't Mess with Zohan zilele astea. Daca ar fi fost un scurtmetraj caterincos cu primele 15 minute treaba ar fi fost ok, dar omul se incapataneaza sa lungeasca lucrurile, trece si de bariera bunului simt (cele 90 de minute) si ajunge sa isi ingroapa filmul intr-un mesaj cu miros urat despre prietenia intru business a Americii. Dincolo de cateva momente de umor bune pe care nu poti sa i le iei (capitol la care Hollywood-ul e cam sarac cu duhul), Zohan aduce si exagerarile clasice ale lui Sandler de care esti satul chiar si daca tipul iti e simpatic.  

Candidatura franceza la Oscarul pentru film strain apartine Profetului lui Audiard, un film care a iesit triumfator pe la Cannes si Londra. Vreo 2 ore si jumatate de pelicula care acopera 6 ani de puscarie ai unui arab in Hexagon. Intrat la 19 ani, nici nu se intelege bine pentru ce (asta probabil e si ideea), Malik e fortat sa-si ucida un frate de credinta pentru a rezista in primele saptamani de bulau. Ajunge un soi de sluga la corsicani, ceea ce ii ofera insa acces la tot felul de informatii. Invata sa scrie si sa citeasca, devine un mic poliglot al inchisorii - stie araba, franceza si corsicana, iar atunci cand ocaziile incep sa apara tanarul neajutorat incepe sa se transforme pana cand devine chiar el un cappo di tutti capi. Imbinare de brutalitate si simbolism, filmul se aseza foarte sigur pe explorarea unui destin si livreaza 100%. Sigur ca nu e un picnic sa-l vizionezi.