Boyhood

Proces de maturizare masculina in real time inserat intr-o cronica de familie americana la inceputul secolului 21. Meritul cel mare al lui Linklater nu e rabdarea de a fi asteptat 12 ani ca sa-si vada proiectul gata - asta devine un ascendent important insa in cursa Oscarurilor - e o metapoveste care vinde bine, ci abilitatea de a tine un curs narativ echilibrat. Cum naiba transpui atatia ani fix in 2 ore si 40 de minute fara sa cazi in cliseu, dramatizari supralicitate sau banalitati fara directie?

Se poate si Boyhood sta marturie. Filmul are naturaletea lui Short Term 12, un firesc pe care il resimti fix din prima secventa, locul de unde stii ca tonul si ritmul sunt acolo unde trebuie. Linklater nu forteaza cu presiunile la care isi supune copilul si are dreptate sa nu o faca de vreme ce intotdeauna drumul dezvoltarii are dificultatile sale. E insa extrem de atent, sensibil si, ce mi-a placut cel mai mult, indrazneste sa lase unele intrebari fara raspuns.

Pe langa nucleul personal si emotional Boyhood mai vine si cu un invelis, lucrat cu aceeasi finete, uneori cu compasiune, alteori cu ironie, al Americii anilor 2000. De la teme politice si sociale pana la muzica, evolutia tehnologica, sistem de valori si ritualuri de peste ocean. Poate azi nu pare mare lucru, dar peste 20 sau 50 de ani va fi o marturie retro cool.





4 din 5, excelent in my book. De ce nu 5 din 5? Pentru ca nu e Beasts of the Southern Wild. Nu te electrocuteaza cu viziunea sa. E un soi de medie aritmetica excelent dramuita. 9/104 pe 2015.