10 ani de TIFF* (Amintiri din copilarie)
Tiffareala, substantiv feminin, desemneaza actiunile unui tiffar. Tiffar, substantiv masculin, persoana care tiffuieste. A tiffui, verb, actiunea de a lua parte la TIFF. Sa ai propria ta familie lexicala e misto. Dar cum a ajuns TIFF-ul pana aici si ce-l face atat de special?
In primul rand e vorba de Cluj, care ii fain, cum ar zice ardeleanul. Un oras pe dealuri, suficient de verde, relaxat, cu multe cofetarii - un concept stins din viata in capitala - cu taxiuri la 1,79 pe kilometru, fratilor, voi n-ati trecut pe gaz?, cu un stadion in reconstructie, 2 echipe in Liga 1 si un centru inca in acea armonie bizara a mixului de nou cu vechi. La Bucuresti un festival ca asta ar fi comis o sinucidere la metrou din miticism si prea multa ingretosenie.
Apoi vin oamenii, ca omul sfinteste locul, vorba proverbului. E plin de studenti si de fosti studenti aciuiti p-aici fiindca se gaseste de munca. Auzi romana, maghiara, germana si italiana in aceeasi zi, iar la filme vezi intrand de la babute in baston, de care te miri ca inca mai vad subtitrarea, pana la punkiste carora n-ai timp sa le numeri piercingurile la vedere. Basca invitatii, oamenii din industrie si presa.
Mai conteaza si mersul. Pornit de jos, festivalul a crescut si a crescut si mai tare pana cand era sa faca poc. Mi-aduc mainte ca intr-un an a fost infiorator de aglomerat. Pe vremea aia inca erau doar 3 sali - Republica, Arta si Victoria, biletele se vindeau doar inainte de proiectie, erau cozi infernale, habar n-aveai daca intri sau nu din cauza badge-urilor care aveau prioritate. Dar s-a trecut hopul, organizatorii au gasit variante, iar azi ajungi sa mergi in mall ca sa vezi film de festival, asta da rasturnare de situatie! In plus cinematografia romaneasca a gasit un loc bun in care sa se arate, sa se opinteasca si sa se imbatoseze catre lumea larga: “Bah, noi existam!”
Si, desigur, sunt si filmele. Pe care unii le degusta, altii le consuma dupa posibilitati, iar o categorie speciala, movie junkies, le devoreaza cu frenezie timp de 10 zile pe an. Sunt oameni care la 10 dimineata sunt in sala sa bifeze un titlu. Mananca pe fuga in drumul de la un cinematograf la altul, se arunca in cate un taxi ca sa prinda vreo colectie de scurt metraje pe la mall si revin in centru pentru o vizionare de gala cu ochelarii 3d pe nas. Seara tarziu nu se dau in laturi de la vreo hidosenie care le ramane pe retina ore in sir, ore in care baga ceva alcool in galagia muzicala a unui club aflat intr-un subsol unde leaga niste prietenii care tin pana a doua zi spre dimineata cand o iau fix de la capat.
N-am fost acolo la prima editie, n-am fost acolo la primele 3. Dar de la a patra incolo n-am lipsit si sper ca TIFF-ul sa ajunga la o varsta venerabila la care primii trei ani pe care i-am ratat sa nici nu se mai puna. Ce-am facut in anii astia? Am dormit intr-un scaun in Piata Unirii cand n-am avut cazare in vreme ce la o masa vecina nu se opreau din baut si palavrageala Caranfil si Chisu. Am reusit sa explodez un boiler in noaptea dinainte plecarii catre un TIFF, n-a contat, mi-am vazut in continuare de drumul catre festival. M-am cazat la o ruda, eram cu o fata. M-am cazat la aceeasi ruda, in anul urmator, cu o alta fata. In al treilea an, eram cu o alta alta fata. Ne-am cazat la o pensiune. Am baut votca cu suc de portocale in incercarea de a nu adormi in sala. Am adormit in sala. Nu atunci cand bausem, altadata. Am dormit cu alta ocazie ca un prunc in sala – mi-aduc aminte exact la ce, era un documentar alb negru despre un centru pentru oameni cu probleme la mansarda. Am infruntat un an de greva pe CFR - mijlocul meu preferat de deplasare catre CJ este trenul. Am stat pe jos la o vizionare plina ochi, era in spaniola. M-am hotarat sa invat spaniola si am invatat spaniola. M-a plouat in aer liber la un Kim Ki Duk (parca). Am prins cafteli thailandeze tot seara, in aer liber, de la care artsy fartsy au plecat dezamagiti. Eu nu! N-a plouat si am urcat la Belvedere cu o clujeanca, am mers cu ea prin Gradina Botanica, m-a dus la Mozart, n-a iesit nimic. S-a ars lampa retroproiectorului si am ramas fara finalul unui film. Enervanta chestie! M-am speriat rau la Cargo 200. Ne-am speriat rau toti la Cargo 200, la iesire nu vorbea nimeni. Am vazut centrul Clujului sub ape dupa o ploaie torentiala. Am vazut mall-ul sub ape dupa o alta ploaie torentiala. M-am ras in cap in 10 minute. Am pierdut 2 ore si o vizionare ca sa mananc un pranz la restaurant, lentoarea ardeleneasca nu e un un mit. Si ar mai fi si altele de care nu pot scrie aici. TIFF-ul merge mai departe si amintirile se vor strange si ele.
*text aparut in iunie 2011 pe procinema.ro
In primul rand e vorba de Cluj, care ii fain, cum ar zice ardeleanul. Un oras pe dealuri, suficient de verde, relaxat, cu multe cofetarii - un concept stins din viata in capitala - cu taxiuri la 1,79 pe kilometru, fratilor, voi n-ati trecut pe gaz?, cu un stadion in reconstructie, 2 echipe in Liga 1 si un centru inca in acea armonie bizara a mixului de nou cu vechi. La Bucuresti un festival ca asta ar fi comis o sinucidere la metrou din miticism si prea multa ingretosenie.
Apoi vin oamenii, ca omul sfinteste locul, vorba proverbului. E plin de studenti si de fosti studenti aciuiti p-aici fiindca se gaseste de munca. Auzi romana, maghiara, germana si italiana in aceeasi zi, iar la filme vezi intrand de la babute in baston, de care te miri ca inca mai vad subtitrarea, pana la punkiste carora n-ai timp sa le numeri piercingurile la vedere. Basca invitatii, oamenii din industrie si presa.
Mai conteaza si mersul. Pornit de jos, festivalul a crescut si a crescut si mai tare pana cand era sa faca poc. Mi-aduc mainte ca intr-un an a fost infiorator de aglomerat. Pe vremea aia inca erau doar 3 sali - Republica, Arta si Victoria, biletele se vindeau doar inainte de proiectie, erau cozi infernale, habar n-aveai daca intri sau nu din cauza badge-urilor care aveau prioritate. Dar s-a trecut hopul, organizatorii au gasit variante, iar azi ajungi sa mergi in mall ca sa vezi film de festival, asta da rasturnare de situatie! In plus cinematografia romaneasca a gasit un loc bun in care sa se arate, sa se opinteasca si sa se imbatoseze catre lumea larga: “Bah, noi existam!”
Si, desigur, sunt si filmele. Pe care unii le degusta, altii le consuma dupa posibilitati, iar o categorie speciala, movie junkies, le devoreaza cu frenezie timp de 10 zile pe an. Sunt oameni care la 10 dimineata sunt in sala sa bifeze un titlu. Mananca pe fuga in drumul de la un cinematograf la altul, se arunca in cate un taxi ca sa prinda vreo colectie de scurt metraje pe la mall si revin in centru pentru o vizionare de gala cu ochelarii 3d pe nas. Seara tarziu nu se dau in laturi de la vreo hidosenie care le ramane pe retina ore in sir, ore in care baga ceva alcool in galagia muzicala a unui club aflat intr-un subsol unde leaga niste prietenii care tin pana a doua zi spre dimineata cand o iau fix de la capat.
N-am fost acolo la prima editie, n-am fost acolo la primele 3. Dar de la a patra incolo n-am lipsit si sper ca TIFF-ul sa ajunga la o varsta venerabila la care primii trei ani pe care i-am ratat sa nici nu se mai puna. Ce-am facut in anii astia? Am dormit intr-un scaun in Piata Unirii cand n-am avut cazare in vreme ce la o masa vecina nu se opreau din baut si palavrageala Caranfil si Chisu. Am reusit sa explodez un boiler in noaptea dinainte plecarii catre un TIFF, n-a contat, mi-am vazut in continuare de drumul catre festival. M-am cazat la o ruda, eram cu o fata. M-am cazat la aceeasi ruda, in anul urmator, cu o alta fata. In al treilea an, eram cu o alta alta fata. Ne-am cazat la o pensiune. Am baut votca cu suc de portocale in incercarea de a nu adormi in sala. Am adormit in sala. Nu atunci cand bausem, altadata. Am dormit cu alta ocazie ca un prunc in sala – mi-aduc aminte exact la ce, era un documentar alb negru despre un centru pentru oameni cu probleme la mansarda. Am infruntat un an de greva pe CFR - mijlocul meu preferat de deplasare catre CJ este trenul. Am stat pe jos la o vizionare plina ochi, era in spaniola. M-am hotarat sa invat spaniola si am invatat spaniola. M-a plouat in aer liber la un Kim Ki Duk (parca). Am prins cafteli thailandeze tot seara, in aer liber, de la care artsy fartsy au plecat dezamagiti. Eu nu! N-a plouat si am urcat la Belvedere cu o clujeanca, am mers cu ea prin Gradina Botanica, m-a dus la Mozart, n-a iesit nimic. S-a ars lampa retroproiectorului si am ramas fara finalul unui film. Enervanta chestie! M-am speriat rau la Cargo 200. Ne-am speriat rau toti la Cargo 200, la iesire nu vorbea nimeni. Am vazut centrul Clujului sub ape dupa o ploaie torentiala. Am vazut mall-ul sub ape dupa o alta ploaie torentiala. M-am ras in cap in 10 minute. Am pierdut 2 ore si o vizionare ca sa mananc un pranz la restaurant, lentoarea ardeleneasca nu e un un mit. Si ar mai fi si altele de care nu pot scrie aici. TIFF-ul merge mai departe si amintirile se vor strange si ele.
*text aparut in iunie 2011 pe procinema.ro
Comments