Gravity / Gravity 3D: Misiune in spatiu
Sunt multe filme pentru care sunt suficiente doua-trei cuvinte. Gravity nu e unul dintre ele. Alfonso Cuaron a stat la cutie si a copt ceva bun de tot, indraznet si intens.
Sunt cateva lucruri cu care Gravity iese din tipare. Nu e tocmai obisnuit in lumea blockbusterelor hollywoodiene sa faci film cu 2 personaje, asta ca sa nu zic unul singur. Si nici nu te intalnesti prea des cu filme gandite atat de mult in spatiu, vorbesc de spatiu ca atare, nu de nave spatiale sau planete indepartate. Care va sa zica Cuaron se inhama la o chestie al naibii de dificila, dar care ii iese fara indoiala.
Gravity functioneaza in primul rand la nivel senzorial. Filmarile te ametesc - o fac lent, dar sigur - si e o ameteala organic legata cu conditia personajului sau principal. A doua senzatie certa e cea de sufocare. Iarasi claustrofobia e perfect justificata si absolut necesara avand in vedere drama prin care trece personajul. La capitolele sufocare si claustrofobie Cuaron lucreaza meticulos si fin. Al treilea element insa este cel cu adevarat exceptional pentru mine. Regizorul mexican naste o intensitate fulminanta impusa dintr-un contrast brutal intre frumusetea serafica a privelistii Pamantului vazut foarte de sus versus o salbaticie, potentata maximal chiar de caracter ei surd, a celor petrecute odata cu dezintegrarea unui satelit in spatiu. Frumusete divina si atemporala versus raptusuri violente.
Cuaron e deopotriva visator si visceral, iar placerea lui pentru meditatul asupra conditiei umane neschimbata. Toata tehnologia - de ultima generatie fiindca vorbim de calatoritul in spatiu - e pusa cumva in balanta cu grauntele vointei umane. Cand indrazneste sa isi duca pelicula in elegie, in imaginar si spre interior, Cuaron e bestial. Am ramas in cap cu acea repetitie calma, la intervale regulate, "Houston in the blind, this is Kowalski", ce ascunde toata singuratatea si nelinistea din spatiu. Am ramas in cap cu lacrima perfect rotunjita incorporand toata disperarea si anxietatea din fata unui inevitabil punct final. Dur si dezarmant. Apoi insa regizorul scenarist - as suspecta aici si coada studioului WB - dezamageste un pic cu un gest final tras de par, grandios pana la patetic si facut cu o tusa falsa, parca mai groasa decat cea folosita de autor in restul filmului. Cine spune ca un erou care se taraste nu e mai puternic decat unul care merge pe picioare?
Gravity trebuie experimentat, sala de cinema e un must. Luati-va locuri departe de alti oameni, nu de alta dar molustele nu gusta filmul (va spun din experienta proprie). 4/5, excelent in my book.
Sunt cateva lucruri cu care Gravity iese din tipare. Nu e tocmai obisnuit in lumea blockbusterelor hollywoodiene sa faci film cu 2 personaje, asta ca sa nu zic unul singur. Si nici nu te intalnesti prea des cu filme gandite atat de mult in spatiu, vorbesc de spatiu ca atare, nu de nave spatiale sau planete indepartate. Care va sa zica Cuaron se inhama la o chestie al naibii de dificila, dar care ii iese fara indoiala.
Gravity functioneaza in primul rand la nivel senzorial. Filmarile te ametesc - o fac lent, dar sigur - si e o ameteala organic legata cu conditia personajului sau principal. A doua senzatie certa e cea de sufocare. Iarasi claustrofobia e perfect justificata si absolut necesara avand in vedere drama prin care trece personajul. La capitolele sufocare si claustrofobie Cuaron lucreaza meticulos si fin. Al treilea element insa este cel cu adevarat exceptional pentru mine. Regizorul mexican naste o intensitate fulminanta impusa dintr-un contrast brutal intre frumusetea serafica a privelistii Pamantului vazut foarte de sus versus o salbaticie, potentata maximal chiar de caracter ei surd, a celor petrecute odata cu dezintegrarea unui satelit in spatiu. Frumusete divina si atemporala versus raptusuri violente.
Cuaron e deopotriva visator si visceral, iar placerea lui pentru meditatul asupra conditiei umane neschimbata. Toata tehnologia - de ultima generatie fiindca vorbim de calatoritul in spatiu - e pusa cumva in balanta cu grauntele vointei umane. Cand indrazneste sa isi duca pelicula in elegie, in imaginar si spre interior, Cuaron e bestial. Am ramas in cap cu acea repetitie calma, la intervale regulate, "Houston in the blind, this is Kowalski", ce ascunde toata singuratatea si nelinistea din spatiu. Am ramas in cap cu lacrima perfect rotunjita incorporand toata disperarea si anxietatea din fata unui inevitabil punct final. Dur si dezarmant. Apoi insa regizorul scenarist - as suspecta aici si coada studioului WB - dezamageste un pic cu un gest final tras de par, grandios pana la patetic si facut cu o tusa falsa, parca mai groasa decat cea folosita de autor in restul filmului. Cine spune ca un erou care se taraste nu e mai puternic decat unul care merge pe picioare?
Gravity trebuie experimentat, sala de cinema e un must. Luati-va locuri departe de alti oameni, nu de alta dar molustele nu gusta filmul (va spun din experienta proprie). 4/5, excelent in my book.
Comments