Cainele japonez
Lungmetrajul de debut al lui Tudor Jurgiu produs de Tudor Giurgiu e un exercitiu reusit de patrundere in intimitate.
Pe o naratiune relativ moale si putin ofertanta in sine, regizorul castiga prin permanenta sa pozitionare la o distanta de siguranta fata de personajul central - Costache, ruda caracteriala de gradul 1 cu Ilie Moromete, in interpretarea aceluiasi Victor Rebengiuc. De ce o astfel de distanta? Cel mai probabil din doua motive contopite. Mai intai pentru ca insusi personajul analizat are o armura emotionala greu de evitat. E ca si cum si noi si regizorul intampinam aceeasi dificultate. In al doilea rand pentru ca - si asta se vede in mod evident in secventele de la cimitir si in plimbarea cu caruta - nici omul Jurgiu nu se simte confortabil cu apropierea brusca sau excesiva de emotia umana, indiferent daca e pozitiva sau negativa.
Jurgiu foloseste insa inteligent planurile de profunime, lumina, culorile si spatiul - cat de dura e la inceput noua locuinta a lui Costache si cat de prietenoasa devine spre final. La toate astea se adauga cateva replici memorabile - acel "ce faci, bai Cojita?" e deja intrat in topul replicilor mele preferate din filmele romanesti. Asa ca la totale Cainele japonez nu dezamageste. Desi, nu pot sa ma abtin, rostul happy-end-ului in stil hollywoodian nu-l vad. Pentru mine familia regasita strict sufleteste e castigul autentic. In opozitie perfecta cu pierderea materiala a locuintei. Nu e nevoie de nicio plecare. Ba chiar indraznesc sa spun ca ea contrazice cele mai intime resorturi ale lui Costache, atat cat l-am cunoscut eu.
3 din 5, bun in my book.
Pe o naratiune relativ moale si putin ofertanta in sine, regizorul castiga prin permanenta sa pozitionare la o distanta de siguranta fata de personajul central - Costache, ruda caracteriala de gradul 1 cu Ilie Moromete, in interpretarea aceluiasi Victor Rebengiuc. De ce o astfel de distanta? Cel mai probabil din doua motive contopite. Mai intai pentru ca insusi personajul analizat are o armura emotionala greu de evitat. E ca si cum si noi si regizorul intampinam aceeasi dificultate. In al doilea rand pentru ca - si asta se vede in mod evident in secventele de la cimitir si in plimbarea cu caruta - nici omul Jurgiu nu se simte confortabil cu apropierea brusca sau excesiva de emotia umana, indiferent daca e pozitiva sau negativa.
Jurgiu foloseste insa inteligent planurile de profunime, lumina, culorile si spatiul - cat de dura e la inceput noua locuinta a lui Costache si cat de prietenoasa devine spre final. La toate astea se adauga cateva replici memorabile - acel "ce faci, bai Cojita?" e deja intrat in topul replicilor mele preferate din filmele romanesti. Asa ca la totale Cainele japonez nu dezamageste. Desi, nu pot sa ma abtin, rostul happy-end-ului in stil hollywoodian nu-l vad. Pentru mine familia regasita strict sufleteste e castigul autentic. In opozitie perfecta cu pierderea materiala a locuintei. Nu e nevoie de nicio plecare. Ba chiar indraznesc sa spun ca ea contrazice cele mai intime resorturi ale lui Costache, atat cat l-am cunoscut eu.
3 din 5, bun in my book.
Comments
http://editura.liternet.ro/carte/266/Ioan-Antoci/Cainele-japonez.html