Valul (short story)
Prima oara mi-a trecut pe la ureche o stire. Sufar de insomnii si bazaitul tubului catodic functioneaza ca un somnifer. Cu eficienta variabila dovada ca de data aia pe un canal obscur de stiri am prins un material despre prima sinucidere in masa de la noi. Obicei japonez, cei mai dezaxati dintre pamanteni. Apoi, dis-de-dimineata, a venit telefonul. Se stinsese bunicul. Am pus receptorul in furca. La propriu. Nu e un cliseu, am inca un aparat cu furca, fir si disc care paraie cand il rotesti ca sa formezi. Am pus ceva pe mine si am plecat.
In fata blocului era adunata o multime de curiosi. Au facut cerc in jurul meu si nu conteneau cu intrebarile. O mana m-a tras cu forta printre ei si m-a bagat in scara. Nu stii ce se intampla? Nu. Nu te uiti la televizor? As zice ca da, dar e clar ca mi-a scapat ceva. 36 de octogenari si nonagenari isi pusesera capat zilelor. Sinuciderea in masa de la tv! Exact, toata presa vuieste, nu s-a mai vazut asa ceva in Romania. Si cica bunicul a fost printre ei.
Am urcat in apartamentul in care crescusem. In mai putin de o ora un inspector de la Capitala m-a pus la curent cu tot ce se intamplase, mai bine zis cu tot ce stiau ei ca se intamplase. Batranii se intalnisera in casa unuia dintre ei, un anume Rosca Virgil, numele nu-mi spunea nimic, pe undeva prin centrul vechi. Etanseizasera toate usile si ferestrele, luasera loc pe covor, pe pat, pe fotolii, pe unde mai putusera si dadusera drumul la gaze. Sub protectia anonimatului si platiti gros de tabloidele avide dupa subiect, politistii descrisesera un tablou halucinant. 36 de batrani morti prin asfixiere intr-o ordine totala. Fara vreun semnal de alarma, fara vreo explicatie.
N-am iesit de acolo in urmatoarele trei zile. Am mancat racituri si mi-am spalat hainele in chiuveta cu sapunul de rufe al bunica-mii. Pe care am vazut-o o singura data cand ne-am intersectat la baie. N-a spus niciun cuvant, nici eu n-am spus, dar stiam foarte bine ca vroia sa stie, la fel ca mine, ca noi, ca gloata de afara si ca tot universul de gura casca, de ce.
Am inceput sa scotocesc prin lucrurile lui chinuit de intrebare. Medalii din timpul celui de-al doilea razboi mondial, uniforma si cateva poze de pe front. Cine naiba isi pune capat zilelor dupa ce a trecut prin ce trecuse el? Am atins cu emotie siretul ala de bocanc despre care imi povestise de atatea ori ca l-a rontait cand nu mai aveau provizii pe front. Beau apa de ploaie si isi rodeau bocancii. Bunicul era un tip dur si nu ma lasa sa ma ating de lucrurile astea. Acum, pentru prima oara, le intorceam pe toate partile. Puteam sa le scap pe jos, puteam sa le ratacesc. Le-am pus cu grija la loc si am inchis cutia.
Am mai dat peste tot felul de piese, de metal si de plastic, din cele pe care le lucrase ca inginer constructor pe platforma de la Pipera. Fusese acolo de la inceput, de la ridicarea cladirilor si pana in ultima zi, cea in care se pensionase. Bunica-mea il suspectase ani la rand ca tot se mai ducea pe acolo. Abia cand am aparut noi, eu si cu sor-mea, a inceput sa se ocupe mai mult de familie. In cei 20 de ani in care eu m-am mutat singur, iar sor-mea a devenit cetatean american, platforma de la Pipera a devenit o ruina.
Am gasit si carnetele CEC. Era un om bine chivernisit, ca sa nu zic mai mult, asa ca am ramas surprins sa constat ca isi retrasese aproape toti banii – vreo 3 ani de salarii de-ale mele – cu o saptamana inainte. Ce facuse cu banii habar n-avea nici unul dintre noi.
Intre timp televiziunile facusera rost de imaginile de la filmarea oficiala a politiei. Zvonul era ca mai multe canale tv pusesera bani la comun si ca suma totala insemna o mica avere. Le-am urmarit fortat – le dadeau pe toate posturile in bucla. Nu ca devenise subiectul numarul 1, devenise singurul subiect. Sub masca analizelor, declaratiilor si ipotezelor din ecran se scurgea un circ sinistru scaldat din belsug in fantezii schizoide.
In a treia zi am umblat in dulapul cu haine. In buzunarul stang, bunicul era stangaci ca mine sau eu eram ca el…, deci in buzunarul stang al unui sacou jerpelit am gasit cateva foi impaturite care puse cap la cap explicau totul. Cu tot stomacul in gat, intr-o jumatate de ora eram la politie. Foile contineau numele si prenumele tuturor batranilor si fiecare dintre ei semnase manifestul. Era, fara nicio indoiala, scrisul bunicului meu - ceea ce il transforma automat intr-unul din capii celor intamplate.
Cateva ore mai tarziu textul se varsa pe mii de pagini de internet si ajungea pe toate ecranele posibile. A doua zi mai toate ziarele scoateau editii speciale. Au fost voci razlete care au incercat sa avertizeze asupra ceea ce urma sa se produca, dar haosul era deja dezlantuit.
In mai putin de o saptamana s-au inregistrat primele cazuri similare. De unii singuri sau in grup, copiind metoda sau inovand, numarul sinucigasilor la varsta a treia a trecut de 5,000 . Initial statul roman nu a reactionat in niciun fel. Era ca un dar cazut din cer: scapau de cea mai mare pacoste sociala. In ministere, cifrele se actualizau zilnic si banii de la pensii erau deja redirectionati.
In urmatoarele doua spatamani situatia s-a rasturnat: depresia s-a generalizat de la varsta a treia in toata populatia. Copiii si nepotii sinucigasilor isi paraseau in masa si din scurt locurile de munca, iar starea de spirit generala era dezastruoasa. Cei neafectati se panicau de fiecare data cand batranii lor nu raspundeau promt la telefon, iar incordarea spuneau psihologii putea determina aparitia unor valuri suicidare secundare, in randul tinerilor si maturilor. Surse neoficiale au lasat chiar sa se inteleaga ca au existat astfel de cazuri izolate, dar statul a preferat sa le acopere drept accidente.
Castigurile visate din economiile de pensii s-au evaporate cat ai clipi. Ca sa calmeze populatia activa guvernul a trebuit sa reactioneze. A fost demarat Programul National de Combatere a Riscului Suicidar la Varsta a Treia (PNCRSVT). Batranilor li s-a interzis sa se intalneasca in grupuri mai mari de cinci – studiile erau clare, acesta era numarul critic la care actul grupului devenea mai probabil. Politia era pe strada, batea pe la usi, punea intrebari. Editasera un manual pentru cei mai tineri cu masuri din cele mai controversate. Tinerilor le era de exemplu recomandat sa ii contacteze pe cei in varsta la fiecare 24 de ore. E o fortare care va naste noi monstri, prevedeau unii. Daca se trece de formalismul verificarii pot aparea efecte pozitive.
Dupa un an situatia s-a calmat. Am putut merge la mormantul bunicului si am aprins o lumanare.
In fata blocului era adunata o multime de curiosi. Au facut cerc in jurul meu si nu conteneau cu intrebarile. O mana m-a tras cu forta printre ei si m-a bagat in scara. Nu stii ce se intampla? Nu. Nu te uiti la televizor? As zice ca da, dar e clar ca mi-a scapat ceva. 36 de octogenari si nonagenari isi pusesera capat zilelor. Sinuciderea in masa de la tv! Exact, toata presa vuieste, nu s-a mai vazut asa ceva in Romania. Si cica bunicul a fost printre ei.
Am urcat in apartamentul in care crescusem. In mai putin de o ora un inspector de la Capitala m-a pus la curent cu tot ce se intamplase, mai bine zis cu tot ce stiau ei ca se intamplase. Batranii se intalnisera in casa unuia dintre ei, un anume Rosca Virgil, numele nu-mi spunea nimic, pe undeva prin centrul vechi. Etanseizasera toate usile si ferestrele, luasera loc pe covor, pe pat, pe fotolii, pe unde mai putusera si dadusera drumul la gaze. Sub protectia anonimatului si platiti gros de tabloidele avide dupa subiect, politistii descrisesera un tablou halucinant. 36 de batrani morti prin asfixiere intr-o ordine totala. Fara vreun semnal de alarma, fara vreo explicatie.
N-am iesit de acolo in urmatoarele trei zile. Am mancat racituri si mi-am spalat hainele in chiuveta cu sapunul de rufe al bunica-mii. Pe care am vazut-o o singura data cand ne-am intersectat la baie. N-a spus niciun cuvant, nici eu n-am spus, dar stiam foarte bine ca vroia sa stie, la fel ca mine, ca noi, ca gloata de afara si ca tot universul de gura casca, de ce.
Am inceput sa scotocesc prin lucrurile lui chinuit de intrebare. Medalii din timpul celui de-al doilea razboi mondial, uniforma si cateva poze de pe front. Cine naiba isi pune capat zilelor dupa ce a trecut prin ce trecuse el? Am atins cu emotie siretul ala de bocanc despre care imi povestise de atatea ori ca l-a rontait cand nu mai aveau provizii pe front. Beau apa de ploaie si isi rodeau bocancii. Bunicul era un tip dur si nu ma lasa sa ma ating de lucrurile astea. Acum, pentru prima oara, le intorceam pe toate partile. Puteam sa le scap pe jos, puteam sa le ratacesc. Le-am pus cu grija la loc si am inchis cutia.
Am mai dat peste tot felul de piese, de metal si de plastic, din cele pe care le lucrase ca inginer constructor pe platforma de la Pipera. Fusese acolo de la inceput, de la ridicarea cladirilor si pana in ultima zi, cea in care se pensionase. Bunica-mea il suspectase ani la rand ca tot se mai ducea pe acolo. Abia cand am aparut noi, eu si cu sor-mea, a inceput sa se ocupe mai mult de familie. In cei 20 de ani in care eu m-am mutat singur, iar sor-mea a devenit cetatean american, platforma de la Pipera a devenit o ruina.
Am gasit si carnetele CEC. Era un om bine chivernisit, ca sa nu zic mai mult, asa ca am ramas surprins sa constat ca isi retrasese aproape toti banii – vreo 3 ani de salarii de-ale mele – cu o saptamana inainte. Ce facuse cu banii habar n-avea nici unul dintre noi.
Intre timp televiziunile facusera rost de imaginile de la filmarea oficiala a politiei. Zvonul era ca mai multe canale tv pusesera bani la comun si ca suma totala insemna o mica avere. Le-am urmarit fortat – le dadeau pe toate posturile in bucla. Nu ca devenise subiectul numarul 1, devenise singurul subiect. Sub masca analizelor, declaratiilor si ipotezelor din ecran se scurgea un circ sinistru scaldat din belsug in fantezii schizoide.
In a treia zi am umblat in dulapul cu haine. In buzunarul stang, bunicul era stangaci ca mine sau eu eram ca el…, deci in buzunarul stang al unui sacou jerpelit am gasit cateva foi impaturite care puse cap la cap explicau totul. Cu tot stomacul in gat, intr-o jumatate de ora eram la politie. Foile contineau numele si prenumele tuturor batranilor si fiecare dintre ei semnase manifestul. Era, fara nicio indoiala, scrisul bunicului meu - ceea ce il transforma automat intr-unul din capii celor intamplate.
Cateva ore mai tarziu textul se varsa pe mii de pagini de internet si ajungea pe toate ecranele posibile. A doua zi mai toate ziarele scoateau editii speciale. Au fost voci razlete care au incercat sa avertizeze asupra ceea ce urma sa se produca, dar haosul era deja dezlantuit.
In mai putin de o saptamana s-au inregistrat primele cazuri similare. De unii singuri sau in grup, copiind metoda sau inovand, numarul sinucigasilor la varsta a treia a trecut de 5,000 . Initial statul roman nu a reactionat in niciun fel. Era ca un dar cazut din cer: scapau de cea mai mare pacoste sociala. In ministere, cifrele se actualizau zilnic si banii de la pensii erau deja redirectionati.
In urmatoarele doua spatamani situatia s-a rasturnat: depresia s-a generalizat de la varsta a treia in toata populatia. Copiii si nepotii sinucigasilor isi paraseau in masa si din scurt locurile de munca, iar starea de spirit generala era dezastruoasa. Cei neafectati se panicau de fiecare data cand batranii lor nu raspundeau promt la telefon, iar incordarea spuneau psihologii putea determina aparitia unor valuri suicidare secundare, in randul tinerilor si maturilor. Surse neoficiale au lasat chiar sa se inteleaga ca au existat astfel de cazuri izolate, dar statul a preferat sa le acopere drept accidente.
Castigurile visate din economiile de pensii s-au evaporate cat ai clipi. Ca sa calmeze populatia activa guvernul a trebuit sa reactioneze. A fost demarat Programul National de Combatere a Riscului Suicidar la Varsta a Treia (PNCRSVT). Batranilor li s-a interzis sa se intalneasca in grupuri mai mari de cinci – studiile erau clare, acesta era numarul critic la care actul grupului devenea mai probabil. Politia era pe strada, batea pe la usi, punea intrebari. Editasera un manual pentru cei mai tineri cu masuri din cele mai controversate. Tinerilor le era de exemplu recomandat sa ii contacteze pe cei in varsta la fiecare 24 de ore. E o fortare care va naste noi monstri, prevedeau unii. Daca se trece de formalismul verificarii pot aparea efecte pozitive.
Dupa un an situatia s-a calmat. Am putut merge la mormantul bunicului si am aprins o lumanare.
Comments