Les Miserables

Relatia mea cu musical-ul e precum cea cu o ruda de pe alt continent intr-o lume fara internet. Ne vedem asa rar incat de fiecare data trebuie sa facem cunostinta iar. Am prins o reprezentatie Chicago pe scena TNB (mi-a placut mult energia spectacolului) si am vazut cam tot ce a insemnat musical in mainstream-ul cinematografic – de la acelasi Chicago la Mamma Mia. Adica foarte putin. Ceea ce i-a asigurat lui Les Miserables un punct de plecare interesant in cazul meu: asteptari zero.

Mana lui Tom Hooper, omul care a sedus Academia recent cu The King's Speech, e foarte inspirata si in Les Mis. Wide angle folosit la greu, o camera care se bataie destul de mult, dar cu folos, un look apetisant all around venit odata cu un buget bine cheltuit. Imagine vie si de impact. Uite asa nici n-am simtit cand s-a scurs prima jumatate de ora de film.

Povestea aduce la un loc un amalgam de teme mari, de la destinul personal la cel istoric. Cu toate astea din tratamentul muzical extins pana la totalitate iese un film oarecum saracit narativ. Se canta de sus pana jos. Uneori inspirat. Mi-au placut momentele lui Hathaway si Samanthei Barks. Hugh Jackman e ok, iar nota de farsa comica cu Baron Cohen si Bonham Carter e chiar simpatica. Alteori insa se canta nefericit. Vezi incercarile lui Russell Crowe si Eddie Redmayne.

Spre final Les Mis se lungeste aiurea (ajunge la peste 2 ore si jumatate) sau poate pur si simplu nu creeaza suficienta stare cat sa isi impinga spectatorul atat de departe pe cat isi doreste. Oscar pentru cel mai bun film? Nu cred, dar cu siguranta un film de vazut. 3 din 5 in my book, bun.