Django Unchained
La Cinemapro, in weekend, cu o coada decenta la intrare semn
ca urmeaza un film cu trecere la public.
QT amesteca trimiterile la istoria cinematografiei - vezi personajul Django interpretat de Franco Nero in spaghetti western-urile de altadata si prezenta lui Franco Nero insusi in Django Unchained - cu o nota de caterinca, specialitatea casei, pe care unele persoane de culoare n-au primit-o tocmai bine.
E rasist, jignitor filmul lui Tarantino? Mai degraba as zice ca e relaxat pe subiectul asta. Are suficiente personaje cu suficiente atitudini incat cei care i-au sarit in cap sa fie usor de pozitionat intre extrasensibili si absurzi. Totusi un repros i se poate face lui QT, cel al felului in care isi lasa personajele sa se exprime la final. Dupa epopeea prin care a trecut, dupa moartea lui Schultz si discursul cu 7000, 8000, 9000, 9999 de negrii, bascaliile cu mersul calului ii reduc lui Django din prestenta, caracter si adancime. Iar aleasa inimii lui e la fel de superficiala, nu tu pic de ura din strafunduri, nu tu pic de satisfactie razbunatoare. Doar un zambet subtirel.
Personaje, poveste, filmari, coloana sonora, Tarantino face lucrurile deopotriva lejer si inspirat, sangeros si grandoman. Indrazneste chiar sa introduca duo-ul personajelor negative foarte tarziu. Dar monsieur Candy (DiCaprio) si negrul Stephen (Samuel L. Jackson) interpreteaza la fix rafinamentul salbaticului si mizeria sufleteasca imaginate de QT. Genul de intensitate pe care Academia il baga in seama de obicei.
Taticul Tarantino, cu obrajii mai carnosi si cu pofta de
autodistrugere prin dinamitare, isi face de cap in stilul recent caracteristic.
Django Unchained e un film tras din acelasi pistol cinematografic ca si
Inglorious Basterds cu mentiunea ca acolo supriza lui Cristoph Waltz devine aici un gust
obisnuit, iar Django, fata de Inglorious, sufera la un moment dat de o cadere
de calciu pe scenariu. Nu fac spoilere, dar retineti punctul incriminat: momentul
strangerii de mana.
QT amesteca trimiterile la istoria cinematografiei - vezi personajul Django interpretat de Franco Nero in spaghetti western-urile de altadata si prezenta lui Franco Nero insusi in Django Unchained - cu o nota de caterinca, specialitatea casei, pe care unele persoane de culoare n-au primit-o tocmai bine.
E rasist, jignitor filmul lui Tarantino? Mai degraba as zice ca e relaxat pe subiectul asta. Are suficiente personaje cu suficiente atitudini incat cei care i-au sarit in cap sa fie usor de pozitionat intre extrasensibili si absurzi. Totusi un repros i se poate face lui QT, cel al felului in care isi lasa personajele sa se exprime la final. Dupa epopeea prin care a trecut, dupa moartea lui Schultz si discursul cu 7000, 8000, 9000, 9999 de negrii, bascaliile cu mersul calului ii reduc lui Django din prestenta, caracter si adancime. Iar aleasa inimii lui e la fel de superficiala, nu tu pic de ura din strafunduri, nu tu pic de satisfactie razbunatoare. Doar un zambet subtirel.
Personaje, poveste, filmari, coloana sonora, Tarantino face lucrurile deopotriva lejer si inspirat, sangeros si grandoman. Indrazneste chiar sa introduca duo-ul personajelor negative foarte tarziu. Dar monsieur Candy (DiCaprio) si negrul Stephen (Samuel L. Jackson) interpreteaza la fix rafinamentul salbaticului si mizeria sufleteasca imaginate de QT. Genul de intensitate pe care Academia il baga in seama de obicei.
In concluzie, 4 din 5, excelent pentru mine, dar cu o jumatate de nota sub Inglorious.
Comments