Watchmen

Intr-o lume in care supereroii lucreaza solitar si au deja un profil clar (puteri speciale, dificultati de adaptare si misiunea de a salva lumea de incendii si nebuni), Watchmen aduce un univers aparte. Asa ca prima ora de film e deosebita. Suntem intr-un trecut alternativ, in care razboiul dn Vietnam a fost castigat datorita lui Dr. Manhatan (un supererou), in care Nixon e la al treilea mandat (un alt supererou l-a lichidat pe Kennedy), iar URSS are 51,000 de focoase nucleare pe care ameninta ca le va revarsa peste America. Supereroii stau pe tusa, dar moartea unuia dintre ei, The Comedian, ii face pe ceilalti sa caute vinovatul. Si cum rahatul din trecut vine intotdeauna la scadenta… aflam, pe masura ce povestea inainteaza, totul despre trecutul supereroilor. E bizar la un moment dat sa auzi Hallelujah si vocea lui Cohen pe o scena in care doi supereroi si-o trag... sau sa vezi cum un supererou violase o supereroina. Perspectiva lui Rorschach, alt supererou – asemanatoare cu cea a unui detectiv american din anii ’60 si intreaga constructie socio-politica care te prind la inceput… totul aluneca usor, dar sigur, in jos. Si cum ai cam 160 de minute de urmarit (n-ar fi fost mai ok sa-l sparga cumva in 2 filme?), la final ajungi confuz.