Ganduri despre fericire

De multe ori oamenii isi conditioneza fericirea si de cele mai multe ori si-o conditioneaza de bani, bani care inseamna case, masini, conturi, toale de firma, iesiri de fitze... Alteori si-o conditioneaza de un partener de cuplu ideal, de jobul perfect si asa mai departe. Rationamentul fundamental pe care functioneaza suna cam asa: daca as avea (mai mult) X, atunci as fi (mai/cel mai) fericit.

 

Profesorul meu de matematica din liceu ar descrie logica de mai sus drept gaunoasa. Sigur ca vei fi fericit cand le vei avea pentru ca le ai, dar nu vei fi fericit si punct. Fericirea se va masura in nanosecunde. Casa o sa aduca nevoia unei asigurari, masina pe cea a unei revizii, conturile... noi conturi, partenerul un lifting facial sau intelectual... E un carusel care se invarte la nesfarsit. Si din care de cele mai multe ori ajungi sa fi aruncat la un moment. Sunt putini cei care rezista pana la finalul vietii lor in sa. Traiesc fericirea sarind din nanosecunda in nanosecunda, dar la final au de infruntat un salt care ii paralizeaza. Restul pica din mers. Daca se aduna de pe jos si isi gasesc un alt drum sau daca raman tintuiti acolo... e alta discutie.

 

Fericirea-nanosecunda este fericirea lui "a avea". E moda zilelor noastre. Uneori presiunea sociala apasa atat de tare individul incat el nici nu mai isi pune problema unei alegeri. Se suie in carusel odata cu toti ceilalti din jurul sau fara sa-si puna macar problema ca balciul vietii mai ofera si alte forme de distractie. Pentru ca altfel cum se explica zambetul unor copii din mahalalele unui oras ca Bombay? Fericirea unui copil n-are legatura cu materialitatea. E fericirea lui "a fi", e curiozitatea, pofta si placerea pura. Dureaza ore, zile, luni, ani. Cand eram mic, in vacanta, imi puneam cheia de gat si plecam de acasa dimineata. Bateam mingea, bateam maidanul, curtea scolii, scarile de bloc, jucam fotbal, jucam baschet, reciclam hartie si sticla, incasam alocatia, ciupeam cate ceva la ocazii si fugeam in sala de cinematograf, ne racoream cu batai cu apa sau construiam cazemate de zapada. Seara tarziu ma intorceam acasa. A doua zi o luam de la capat. Detaliile nu sunt universale, dar structura da. Multi cred ca fericirea de tipul "a fi" se reduce la o perioada a vietii denumita generic copilarie.

E o pacaleala aproape sinistra a caruselului viu colorat pe care scrie "a avea". Exista oameni fericiti pe termen lung, oameni-a-fi. Totusi nici ei nu sunt feriti de un moment teribil. Nu stiu sa zic cand apare. La mine a fost cand a murit bunicul. Altii il relateaza ca pe un moment in care isi dau seama ca inainteaza in varsta. Punctul esential este acela in care intelegi (dincolo de ratiune pura, undeva in interiorul tau profund) ca vei muri. Sigur, toti stim ca murim la un moment dat. Dar traim, poate norocosi, cu o iluzie a imortalitatii noastre. Deschid o paranteza: multi oameni sunt oripilati de Gara de Nord. E un amestec de smenari, taximetristi tepari, tigani neaosi, auorolaci ajunsi deja la a doua generatie, tarani veniti prima oara in capitala, oameni grabiti, neatenti... Pentu mine, care am crescut in preajma garii senzatia e cu totul alta. Acolo ma simt nemuritor. E locul imortalitatii mele. Nimic nu mi se poate intampla acolo. Nimeni nu ma poate atinge. Stiu ca pare aiurea, dar asta simt. Ma uit la fetele lor si mi se pare ca ii cunosc pe toti si ca toti ma cunosc pe mine. Am inchis paranteza. Deci: desi ne credem pentru o vreme nemuritori, mai devreme sau mai tarziu ne izbeste realitatea ultima. Si incep intrebarile: ce las in urma mea? care e sensul? de ce ma nasc, ma ridic si gandesc ca sa ajung sa decad si sa sfarsesc? ce urmeaza?

 

E momentul in care fericirile a avea si a fi nu mai pot face fata. A avea tocmai a expirat, iar a fi e contrazisa frontal. Si aici ma intorc la Hundertwasser. Nu e singurul care pare sa fi gasit a treia fericire, cea dintotdeauna, dar e cel mai la indemana exemplu. Dupa ce a murit a fost invelit, la cererea sa, intr-un cearseaf si ingropat la o adancime mica in pamant. Deasupra s-a plantat un copac. Copacul s-a hranit cu Hunderwasser si a crescut. A treia fericire este cea a unui a fi largit. E aceea care nu se centreaza pe individualitate. E a fi-ul soarelui care rasare si pe care nu-l mai vezi in paienjenisul de beton si sticla in care traiesti. Si care apune. Si care o ia de la capat, mereu si mereu. E a fi-ul unei plante aduse de vant care hraneste (adica moare!) pentru ca un rozator sa-si hraneasca puii. E a fi-ul vrabiutei care se spala in balta facuta de ploaia care aseara a deranjat traficul si te-a facut sa intarzii la vreo intalnire. E o fericire detasata, lenta, atenta. O fericire care nu da raspunsuri, dar care te elibereaza intr-un mod straniu de intrebari.