Post-tiff ziua 1

Acceleratul de Cluj a ajuns cu 30 de minute intarziere. La 5:20. A urmat runda 2 de somn si un pahar de lapte cu miere si scortisoara. Cum mai e Clujul? La prima vedere la fel de ingrijit, cu multe avioane wizz care il survoleaza, cu oameni asezati si relaxati, cu multa ploaie, cu imobile care s-au mai ridicat cu 2 etaje fata de anul trecut. Prima vizionare - Thomas la Arta. Despre un pensionar finlandez de 83 de ani care traieste intr-o garsoniera la demisol. Am o slabiciune pentru filmele cu bosorogi. Imi sunt foarte simpatici. Thomas nu face exceptie. Are slabiciuni pe care si le mascheza, urmareste curios lumea exterioara, desi o refuza constant, nu e inca imun la frumusete si e taios la vorba. Putinul umor e inghitit repede de o drama simpla care se creioneaza din ce in ce mai sigur pana la finalul celor 74 de minute - exact cat filmul avea nevoie ca-si spuna povestea fara sa o lalaie si fara sa se grabeasca. O reflectie despre sinucidere si eutanasie. Bifez merita vazut.

Mancat orez cu pui sichuan, juma' de portie. Cumparat Puric, Cine Suntem. Mers la Republica pentru Tokyo Sonata. Japonezarie despre o familie... relativ disfunctionala. Sala plina pe trei sferturi. Stiu de ce l-am ales. Lumea nipona are ceva, familia la ei e altfel. Tatal isi pierde job-ul si ascunde asta. Mai mult, se intalneste cu un fost coleg de scoala care a devenit somer cu experienta si fura de la el tot felul de trucuri ca sa nu dea de banuit acasa. Acolo unde fiul cel mare se pregateste sa-i forteze mana si sa se inroleze in armata americana, iar fiul cel mic vrea lectii de pian si e gata sa o faca sacrificandu-si banii de mancare pentru asta. Plus mama, fiinta sacrificata pe altarul familiei... neindraznind sa viseze la un divort. Ce se intampla dupa vreo ora de film e greu de povestit. E ca si cum scenaristul sufera un scurt episod psihotic, cam de 30 de pagini, iar restul echipei, ca sa nu-l arunce in vreun soc existential major, merge pe mana lui stiind ca la final ritmul filmului, ideea lui si familia insasi revin toate in matca lor... Pe mine insa m-au pierdut pe drum. Bifez "de ocolit".

Pauza pana seara. La Echinox sub cerul liber, tailandezul Chocolate. Probabil 5 grade Celsius, iar de pe la jumatatea proiectiei o ploaie marunta. Deschizi umbrela, tragi mai bine patura si te uiti la o poveste al carui punct maxim vine la final cand vezi ca actrita principala nu a avut dubluri... cand vezi cate si-a luat, cate a dat... Ideea unei tipe care sa bata tot nu e noua, la un moment dat ai o secventa a la Kill Bill, alteori sunt scene drunken kung fu... Scenele de lupta sunt impresionante, iar confruntarea autistei principale cu ciumpalacul ochelarist e cafteala cea mai reusita. Povestea se completeaza cu o istorie de viata altfel - fata care bate tot se naste dintr-un yakuza si o thai apropiata de un gangster local, sufera de un soi de autism, invata karate de la televizor si... ajunge sa se razboiasca cu vreo 200 de gorile ca sa-si apare mama bolnava. Sub impulsul momentului bifez exceptional. Renuntam la Choke. Inca 2 ore in frig nu mai intra. Sun dupa un taxi.