Istoria unei fotografii

Fotografia asta are toate defectele din lume si o singura calitate. E prost incadrata din cauza ca stateam in varful picioarelor si ma feream de oglinda unui troleibuz care se apropia de statia RATB in care ma aflam. Are zone intunecate si zone supraexpuse din cauza ca telefonul mobil are o rezolutie pe undeva pe la 1 megapixel si posibilitati minime de control. Dar acelasi telefon devine util prin faptul ca il ai in permanenta cu tine si poti sa actionezi aproape imediat. Si asa ajungem la singura calitate a fotografiei: spune ceva.

Acum cateva luni am mers la Viena. Blah-blah. Acolo am fost la o casa Hundertwasser. Nenea asta mi s-a parut initial, din ce citisem pe net, un fake. Adicatelea mi s-a parut ca s-a inspirat un pic din stanga si un pic din dreapta, iar apoi a pozat in mare artist neinteles. Gresit, tipul a fost the real thing. Lucru confirmat de pozele in care vezi cum a trait, de propriile note de jurnal si de fotografia unui copac. Era un copac care a fost plantat acolo unde a fost ingropat Hundertwasser. Asa si-a dorit. Invelit intr-un cearseaf usor, hranind samanta unui copac. Chestia asta tine de o intelegere a lumii. Si a locului tau in ea. Am stat in fata celor doua poze - Hundertwasser Omul si Hunsertwasser Copacul. La un moment dat mi s-a parut ca se suprapun perfect. In fine... unul dintre conceptele promovate de el a fost cel de gradina pe acoperis, de spatiu verde in interiorul imobilului, etc. La Viena genul asta de gradina il vezi pe ici-colo. La noi... gradina apare de una singura. In statiile RATB, pe copertinele de plastic concave, cu margini ingrosate, s-au strans de-a lungul timpului (gratie lipsei de curatenie a edililor) fire de praf, mizerii si pamant. Peste ele a plouat. Si a iesit soarele. Iar din acel acoperis au rasarit plante. Din lenea unora, din mizeriile altora, cu suportul naturii au iesit plante verzi. Plante vii.