Oameni mici si oameni mari
Majoritatea oamenilor sunt mici. Printre oamenii mici ma numar si pe mine. Ma declar din start asa. Oamenii mari sunt foarte rari. N-as putea sa spun cam care e procentul lor fiindca e imposibil sa aplici vreo metoda statistica. Nu exista un esantion suficient de mare ca sa te poti pronunta. Ce-i deosebeste de cei mici, ce-i face foarte rari pe cei mari, aproape de neintalnit intr-o viata de om, e faptul ca ei au un drum al lor, de la care nu se abat vreo clipa. Cred cu tarie in acel lucru. De fapt iata dovada ca sunt mic. Nu cred, pentru ca a crede e un verb pentru oamenii mici. Oamenii mari stiu. Nici macar stiu nu e un verb al oamenilor mari fiindca stiu se inscrie in sfera cunoasterii rationale. Poate simt e o alegere mai buna. Simt cu sensul unei intelegeri dincolo de canoanele clasice ale psihologiei de azi...
In privinta recunoasterii lucrurile sunt foarte dificile. Nu e neaparat ca o sa-i recunosti dupa unde au ajuns. Un om mare poate fi un sarman muritor de foame care traieste sub cerul liber. Un om mic poate sa aibe 3 case si sa fie imbracat la costum atunci cand se da jos din masina lui mare cat un iacht de lux. La fel de bine un om mare poate sa fie cunoscut si apreciat de cei din jur. La fel cum un cersetor de la colt poate fi, fara indoiala, un om mic. N-are legatura, nici cea mai mica legatura, cu statutul social sau averea agonisita. Un om mare poate trece pe langa tine oricand. Practic n-ai cum sa-l recunosti. Trece si l-ai pierdut.
De multe ori, oameni mici incearca sa pozeze in mari. Cel mai usor ii depistezi fiindca declara sus si tare: “nu regret...”. Intrebati orice psiholog si veti avea acelasi raspuns: acel om regreta. Si regretul e impropriu unui om mare. E specific unui om mic. Alte replici specifice omului mic care se da om mare: “e chiar mai bine asa...” sau “sunt foarte fericit”. Omul mare nu problematizeaza astfel.
Omul mare merge neincetat pe drumul sau. Nu isi pune intrebari, nu renunta, nu stie ce inseamna sa te opresti sau sa iei o pauza pentru ca nu face eforturi. Totul vine natural, firesc. Pentru el nu conteaza satisfactiile lumii exterioare, care il poate sau nu recunoaste. Isi vede de ale lui. E de nederanjat. Chiar cand a ajuns pe culmile gloriei nu poti sa-i ceri un autograf. Adica poti sa o faci, dar esti penibil. E absurd. Pentru ca el nu cauta sa fie placut, apreciat, divinizat. Nu se viseaza Dumnezeul nimanui. El pur si simplu merge pe un drum. Nu exista motive sa dea cu subsemnatul.
Daca ma intrebi pe mine ceea ce il face mare e ca a renuntat sa se teama. Nu stiu cum a reusit sa faca asta. Daca as stii, as fi probabil un om mare. Si as avea alte lucruri de facut decat sa scriu observatii pe tema asta. A facut el cumva si a renuntat sa-si puna intrebari al caror raspuns, desi ii chinuie toata viata pe cei mici, nu isi releva misterul niciodata in fata lor. Omului mare pur si simplu nu ii e frica. Nu are in bagajul pe care il cara cu el cuvinte precum succes sau esec. Aprecierile de acest fel apartin celui mic care simte nevoia sa se valorizeze raportandu-se la ceilalti. Omul mare nu se poate compara. Pentru ca el intelege unicitatea. Nu inseamna ca e anti sau asocial, nu se inchide in vreun fel in fata lumii, nici nu pozeaza in vreun fel de geniu neinteles. Deloc. Ala e tot un om mic care pozeaza intr-unul mare.
In privinta recunoasterii lucrurile sunt foarte dificile. Nu e neaparat ca o sa-i recunosti dupa unde au ajuns. Un om mare poate fi un sarman muritor de foame care traieste sub cerul liber. Un om mic poate sa aibe 3 case si sa fie imbracat la costum atunci cand se da jos din masina lui mare cat un iacht de lux. La fel de bine un om mare poate sa fie cunoscut si apreciat de cei din jur. La fel cum un cersetor de la colt poate fi, fara indoiala, un om mic. N-are legatura, nici cea mai mica legatura, cu statutul social sau averea agonisita. Un om mare poate trece pe langa tine oricand. Practic n-ai cum sa-l recunosti. Trece si l-ai pierdut.
De multe ori, oameni mici incearca sa pozeze in mari. Cel mai usor ii depistezi fiindca declara sus si tare: “nu regret...”. Intrebati orice psiholog si veti avea acelasi raspuns: acel om regreta. Si regretul e impropriu unui om mare. E specific unui om mic. Alte replici specifice omului mic care se da om mare: “e chiar mai bine asa...” sau “sunt foarte fericit”. Omul mare nu problematizeaza astfel.
Omul mare merge neincetat pe drumul sau. Nu isi pune intrebari, nu renunta, nu stie ce inseamna sa te opresti sau sa iei o pauza pentru ca nu face eforturi. Totul vine natural, firesc. Pentru el nu conteaza satisfactiile lumii exterioare, care il poate sau nu recunoaste. Isi vede de ale lui. E de nederanjat. Chiar cand a ajuns pe culmile gloriei nu poti sa-i ceri un autograf. Adica poti sa o faci, dar esti penibil. E absurd. Pentru ca el nu cauta sa fie placut, apreciat, divinizat. Nu se viseaza Dumnezeul nimanui. El pur si simplu merge pe un drum. Nu exista motive sa dea cu subsemnatul.
Daca ma intrebi pe mine ceea ce il face mare e ca a renuntat sa se teama. Nu stiu cum a reusit sa faca asta. Daca as stii, as fi probabil un om mare. Si as avea alte lucruri de facut decat sa scriu observatii pe tema asta. A facut el cumva si a renuntat sa-si puna intrebari al caror raspuns, desi ii chinuie toata viata pe cei mici, nu isi releva misterul niciodata in fata lor. Omului mare pur si simplu nu ii e frica. Nu are in bagajul pe care il cara cu el cuvinte precum succes sau esec. Aprecierile de acest fel apartin celui mic care simte nevoia sa se valorizeze raportandu-se la ceilalti. Omul mare nu se poate compara. Pentru ca el intelege unicitatea. Nu inseamna ca e anti sau asocial, nu se inchide in vreun fel in fata lumii, nici nu pozeaza in vreun fel de geniu neinteles. Deloc. Ala e tot un om mic care pozeaza intr-unul mare.
Comments