DMovieblog

Sunt doua lucruri geniale la filmul lui Soderbergh: cum a iesit atata comedie din cazul halucinant si patologic al unui tip care a jucat pe degete ani la rand compania angajatoare, FBI-ul si justitia americana si Matt Damon - cu totul altcineva fata de Matt Damon-ul din seria Bourne - mai gras, cu mustacioara si ochelari si cu o interpretare meseriasa. Greu de incadrat in vreun fel, The Informant probabil a fost respins/va fi respins de publicul larg, desi ar merita o sansa.

Ursul de argint din 2010 de la Berlin e cam fasait. In primul rand din cauza finalului - si vorba aia la ce bun toata constructia ok a lui Ghost Writer, tipul banal angajat sa scrie memoriile premierului britanic care se trezeste intr-un hatis conspirativ populat de politicieni, spioni si oameni de afaceri, daca dai cu mucii in fasole la sfarsit? Si, credeti-ma pe cuvant, asta se intampla. A doua fasaiala vine din distributie - nici Pierce Brosnan, nici Ewan McGregor, nici Kim Catrall nu vin cu nimic - iar intregul aer hitchcockian despre care s-a tot scris e iluzoriu. Digerabil, dar overrated dupa mine.

Clasical tale of revenge a la Mel Gibson cu origini intr-o miniserie tv din 1985. Politistul dur, fiica ucisa, investigatia de dupa, mizeria politico-afaceristo-militara, the works. Filmul tine rezonabil pana spre ultimul sfert de ora cand scenaristii simt dubios de puternic nevoia sa-ti reaminteasca ca "binile invingi" inclusiv cu o mana de ajutor pe care o vezi venind de la o posta... deh, lasi balta elementul surpriza, important e sa pedepsesti pe linie vinovatii. Gibson n-a mai jucat un rol principal din 2002, iar acum, in 2010, a ajuns la 54 de ani si un milion de riduri. Asta nu-l impiedica desigur sa rupa fashul adversarilor in cateva momente si sa se emotioneze in alte cateva ca-n vremurile bune. In concluzie: comercial, dar comestibil, cu Mel.

M-am ferit luni de zile de Doubt. Vazusem cateva scene pe la diverse gale, aveam idee de plot - preotul banuit ca atinsese un baiat, stiam ca a luat o caruta de premii. Plus o combinatie Streep - Seymour Hoffman pe care nu poti sa o duci la orice ora. Dar a venit vremea lui si ma caiesc virtual la greu. Filmul lui John Patrick Shanley (scenariu si regie) te prinde fara sa foloseasca vreun gimmick. Intr-o cinematografie inecata in 3d, flash forward-uri si structuri care mai de care mai abracadabrante, e liniar si cuminte pana la Dumnezeu. Dar e atat de bine scris si dozat, atat de bine jucat si atat de puternic in esentele pe care le scoate la iveala prin ciocnirea personajelor sale incat nu trebuie ratat.

Premiat de juriu la festivalul de la Venetia si proiectat in piata Unirii din Cluj in deschiderea TIFF-ului din acest an, cel mai recent film al aclamatului turco-german Fatih Akin e o poveste light, cu umor, tesuta in jurul unor auslanderi greci. Zinos e baiatul bun care incearca sa tina o bodega. E semibucatar - nu gateste decat semipreparate, manager si in timpul liber se chinuie intr-o relatie cu o nemtoaica tipica. Ilias e bad boy-ul familiei Kazantsakis, mardeias de meserie, cartofor in timpul liber, ziua liber prin oras, noaptea dand cu subsemnatul pe la bulau. Intre ei doi graviteaza toate celelalte personaje - de la un bucatar adevarat, dar cu dunga in buletin, la muzicieni de tot felul, niste gainari, inspectori ai Fiscului si un rechin imobiliar la costum. La totale: ritm bun, muzica la fel, fetze credibile, mix misto de stari, poveste rezonbila in conditiile in care nu pleci cu cine stie ce pretentii. De vazut. PS: Voila, Catalino, ruleaza la Studio.

Sambata, pe 19 iunie, la ArtExpo la TNB, se tine o noapte alba de scurt/mediu metraje. Programul complet la http://shortsup.ro/ . Intrare 25 lei, biletele pe net si la fata locului in limita locurilor disponibile.

Cristi ma intreba de ce nu scriu de Cupa Mondiala. Pai ce treaba sa am pe blogul de filme cu fotbalul? In timp ce urmaream Anglia vs. Statele Unite imi cade o fisa. Domne, exista fotbalisti prezenti in Africa de Sud care seamana leit cu actori cunoscuti. So... 5 fotbalisti cu mutre de cinema. #5 In stanga sex-simbolul unei noi generatii, senor Ashton Kutcher. In dreapta un cangur nascut la Sydney care joaca in Europa la AZ Alkmaar - Brett Holman. Mie imi seamana destul de bine, poate e doar freza de vina. #4 Needless to say - in stanga Bruce Lee. Iar in dreapta Ki Seung-Yueng - un sud-coreean (!atentie ca si nord-coreeni sunt calificati, dar ei arata ca niste mutanti radioactivi). Ki asta mic o arde tot prin Europa fiind jucatorul scotienilor de la Celtic. O sa-mi ziceti ca oblicii oricum seamana intre ei asa ca n-am descoperit mare scofala... #3 Nu-s cele mai reprezentative poze, dar in stanga e Eddie Griffin, inca un negru care se vrea cu umor de la Hollywood, iar in dreapta Sidne...

Un urs polar lipsit de orice forma de rabdare, cam egoist, dar al naibii de simpatic. Nu vorbeste, are drept prieteni o soparla si niste pinguini alaturi de care da tot timpul de belele, iar in fiecare episod (nu mai lung de 5 minute) cu totii se afla intr-o noua locatie. Nu e cea mai buna animatie din lume, dar cand esti inconjurat de benteni si bakugani... Bernard e noul Tom & Jerry. Mai multe detalii la http://www.bernardbear.com/ .

Prince of Persia: The Sands of Time Blasfemie totala. L-am vazut la Cluj printre filmele de la TIFF. Deh, asa e cand festivalul aterizeaza in mall si tu te nimeresti sa fi fost jucator de PoP. Colectie interminabila de agitatii prin nisip, parte din el avand proprietati de time travel, cu un duo formidabil format din Jake Gyllenhaal as in Dastan, printul bastard, si Gemma Arterton - un soi de Oana Cuzino in tinerete - in rolul printesei exotice. Nimic iesit din sablon - filmul se vrea pe alocuri glumet, pe alocuri romantic, dar in principal un adventure pentru copii intre 10 si 15 ani. The Rebound Ce sa faci cand ai o actrita cu staif, draguta, care bate insa spre 40 de ani? Un romcom cu 2 trecuti nu se cade, targetul e mai young... so... ii aduci langa un junior. De exemplu sub forma de dadaca. Si toata lumea e fericita. Bine, s-a mai facut deja. Si inca s-a facut cu Uma Thurman, o tipa a-ntaia, vezi Prime. Iar barbati dadace s-au vazut slava cerului - Robin Williams, Hulk Hogan, Vin ...

Inainte sa dea play la C'est pas moi, je le jure! un tip cvasiemotionat s-a prezentat si a spus despre acest film din sectiunea EducaTIFF ca e un Dennis the Menace poetic. La final afirmatia sa avea sa se dovedeasca falsa. Dar filmul bun, asa ca i-am iertat-o. Singura asemanare cu Dennis e in personajul principal care face nazbatii. Din acest punct de plecare gluma se ingroasa rapid urgent si lucrurile iau o turnura serios dramatica, aspectele psihologice ies in fata - familia disfunctionala, minciuna patologica - iar spectatorul trece fara sa vrea dintr-o zona cunoscut relaxata intr-alta mai rafinata si mai complexa. Iar pustiul din rolul principal duce aproape tot filmul in spate de unul singur. Daca aveti ocazia, aruncati un ochi.

Daca n-ati inteles mare lucru condamnati de limba in care se vorbeste... filmul e despre un proaspat ex-puscarias, un om de treaba, de care trage insa toata lumea. Femeile trag sa le ofere momente de neuitat (poate fiind parnaias se crede ca are nevoie de o reeducare intima), fostii amici de potlogarii (care n-arata deloc a gangsteri) trag sa-l faca sa se razbune pe cel care l-a bagat la racoare, el insusi trage de el sa-si refaca relatia cu fiul care din adolescent a devenit om la casa lui in timpul celor 12 ani de inchisoare ai tatalui. O poveste amuzanta cu un risc permanent de a aluneca in tragic cu un Stellan Skarsgard imbatranit rau in rolul principal care isi merita timpul.

Rusii au vazut Breaking News-ul lui Johnnie To, eu inca nu, li s-a parut ca merge adaptat bine la tara lor (militie incompetenta, comunicare jalnica cu presa, operatiuni speciale care o cam dau de gard, etc) si si-au tras propria lor varianta. Ii zice Newsmakers. Inafara ultimului sfert de ora unde plotul deraiaza (faza cu telefonul e too much, tramvaiul la fel...), pelicula livreaza rezonabil. Incepe action strong, aproape ca ai impresia ca esti in fata televizorului de acasa, apoi te tine bine in scaun cu umor si ping-pong-ul pr-istic intre domnisoara care pune la cale reality show-ul militienesc si banda de infractori haituita intr-un imens bloc de apartamente moscovit. O sa caut originalul ca sa facem o comparatie.

Michael Moore tipic – mult tam-tam, cateva momente hilare (omul are talent la fazele astea), concept si editare intr-un crescendo permanent, cand o lacrima, cand un grafic, cand o acuza… clasicul orice numai sa le iei ochiul. In esenta mesajul lui Capitalism e “Moarte Goldman Sachs! Moarte bogataniilor nesatui!”. Ceea ce nu mi se pare de lepadat, dar din pacate MM face un ghiveci din conceptele si ideile prezentate si ajunge sa termine en fanfare cu ceva de genul "jos capitalismul cel rau, sus democratia!" Wtf?!?? Cum o putea un sistem economic sa fie inlocuit cu unul de gandire/politic habar n-am. Si cum au mers cele doua mana in mana si acum doar capitalismul e demonizat…? E o discutie lunga.

Umflat propagandistic anticorporatist, Bananas!* e o realizare suedezo-daneza despre niste procese intrate in istoria Americii, locul unde un precedent face cat o jumatate de batalie castigata deja in instanta. Facts: in anii ’70 Dole (pe vremea aia se chemea altfel) merge in tarile Americii Centrale si incepe sa investeasca in plantatii babane de banane. Cum agricultura aduce profit maxim cu chimicale, Dole stropeste plantatiile si muncitorii de pe ele cu niste pesticide. Care peste cativa ani se dovedeste ca provoaca sterilitate. SUA le interzic, la fel si multe alte tari. Cum insa businessul mergea bine, Dole se face ca ploua. Chiar daca producatorii de pesticide le spun oficial ca substanta prezinta riscuri majore, chiar daca in Costa Rica sunt cazuri evidente de sterilitate cauzate de chimicalele astea... Dole le comanda in continuare si le foloseste in acelasi ritm. Peste niste ani un avocat emigrant cubanez based in L.A. afla de treaba asta, da o fuga in Nicaragua, face un pic d...

Videocracy e un documentar facut de niste suedezi si trateaza modelul pe care l-au impus italienilor media lui Berlusconi. Isi construieste tema pornind de la un anonim – Ricky – un mecanic pe timpul zilei, ramas burlac fiindca niciuna nu-l merita, locuind cu ma-sa, facand karate si dansuri in timpul liber. Omul merge pe la toate castingurile in incercarea de a se vinde ca o combinatie de Jean Claude Van Damme + Ricky Martin in varianta italiano. Nu-i prea iese, dar el tot incearca. De vina sunt velinele – fetele frumoase care acapareaza tot timpul pe ecran. Ricky e transant – daca n-ar fi aceste fatuci care sa-si arate formele pe jumate dezgolite, ar avea si el sansa lui la celebritate. Totul se invarte in jurul celebritatii. Esti cunoscut, apari la tv, te stie lumea, esti popular, faci bani si ai gagici. Suna cunoscut, nu? Tocmai aici pacatuieste Videocracy. Incearca sa-l lege pe Berlusconi de creeare unor media care nu fac decat sa vanture goliciune si jeg. Un vizionar care si-a red...