Whiplash
Personaje excelent lucrate, interpretari la acelasi nivel si o poveste care te tine lipit de scaun tot timpul. Basca niste instrumente care suna grozav. Dar si o idee fundamentala pe care nu o inghit.
Intalnirea dintre invatacelul timid, dar plin de aspiratii, ce-i drept nascute din frustrari, si mentorul-bestie, terorist emotional de prima mana e facuta ca la carte. Abuz fizic si verbal, tehnici specifice - vezi jocul fin al relaxarii si presiunii - si o stare de sufocare permanenta. Whiplash stie sa ridice mizele si sa surprinda dincolo de acel punct de no way back. Rar vezi astazi filme care sa se poata lauda cu asta. J.K Simmons e ca si castigator de Oscar, e imposibil sa nu-l iei in seama. Iese, prin natura rolului sau - in forta, exploziv si malefic -mult mai tare in evidenta in ochii privitorilor, dar nici tanarul Teller nu e neglijat.
O chestie subtila care nu mi-au placut: sangele ca prezenta (simbolica) pentru sacrificiul total e prea des folosit ca sa nu se toceasca pana la final. Tocmai cand ar fi contat mai tare.
Si ajung si la problema mea cu Whiplash. Ideea lui de baza se rezuma la "geniul apare doar printr-o biciuire continua". Exista un moment al confruntarii in film, cand, cumva pe picior de egalitate, elevul nu mai e elev, profesorul nu mai e profesor, cei 2 adulti argumenteaza - e sau nu asa? Whiplash nu lasa insa intrebarea deschisa, ci prefera sa inchida fara echivoc: "da, asa e!". Pur si simplu nu sunt de acord. Biciuirea continua naste "soldati" perfecti, nu genii. E suficient sa te gandesti la Picasso sau Einstein. Mi-e greu sa cred ca Andrew din Whiplash va ajunge vreodata un tobosar genial. Cum sa o faca atunci cand nu stie ce inseamna iubirea sau habar n-are ce se petrece in jurul sau?
4 din 5, excelent. 16 din 104 pe 2015.
Intalnirea dintre invatacelul timid, dar plin de aspiratii, ce-i drept nascute din frustrari, si mentorul-bestie, terorist emotional de prima mana e facuta ca la carte. Abuz fizic si verbal, tehnici specifice - vezi jocul fin al relaxarii si presiunii - si o stare de sufocare permanenta. Whiplash stie sa ridice mizele si sa surprinda dincolo de acel punct de no way back. Rar vezi astazi filme care sa se poata lauda cu asta. J.K Simmons e ca si castigator de Oscar, e imposibil sa nu-l iei in seama. Iese, prin natura rolului sau - in forta, exploziv si malefic -mult mai tare in evidenta in ochii privitorilor, dar nici tanarul Teller nu e neglijat.
O chestie subtila care nu mi-au placut: sangele ca prezenta (simbolica) pentru sacrificiul total e prea des folosit ca sa nu se toceasca pana la final. Tocmai cand ar fi contat mai tare.
Si ajung si la problema mea cu Whiplash. Ideea lui de baza se rezuma la "geniul apare doar printr-o biciuire continua". Exista un moment al confruntarii in film, cand, cumva pe picior de egalitate, elevul nu mai e elev, profesorul nu mai e profesor, cei 2 adulti argumenteaza - e sau nu asa? Whiplash nu lasa insa intrebarea deschisa, ci prefera sa inchida fara echivoc: "da, asa e!". Pur si simplu nu sunt de acord. Biciuirea continua naste "soldati" perfecti, nu genii. E suficient sa te gandesti la Picasso sau Einstein. Mi-e greu sa cred ca Andrew din Whiplash va ajunge vreodata un tobosar genial. Cum sa o faca atunci cand nu stie ce inseamna iubirea sau habar n-are ce se petrece in jurul sau?
4 din 5, excelent. 16 din 104 pe 2015.
Comments