DMovieblog

Am iesit de la Wes Anderson -ul asta cu o ameteala egala cu cea traita la Gravity . Poate de vina sa fi fost in parte si proiectorul, dar ceva din responsabilitate ii revine, sunt convins, si autorului: GBH e un tour de force de sus pana jos. Wes Anderson are obiceiul sa-si scufunde spectatorul in universul filmelor sale ultrarapid - montaj, prezentare de personaje, rame narative, the works. La finalul unei introduceri frenetice esti intotdeauna hooked. Aici insa nu se opreste nicaieri, nu ia o pauza nicicand - si vorbim de 100 de minute de film. Sare pe axa timpului precum un baietel agitat scarile de la bloc, isi pune personajele sa vorbeasca continuu si pe nerasuflate - cult si rafinat cum ne-a obisnuit, taie des si foarte des. Inclusiv la nivelul unor alegeri cromatice, e pur si simplu turbat. Iar aparitiile secundare - multe din ele obisnuite pentru un WA - se succed in ritm dement. Povestea are oarescari trimiteri istorice, dar ramane inca o mostra ...