Birdman

Inarritu, la fel ca la Biutiful, nu te lasa sa respiri nici in Birdman. Slava Domnului insa ca aici tragismul de care regizorul e dependent vine la pachet cu o portie rezonabila de umor negru. Material de nominalizat la Oscar? La cateva categorii da, nu si pentru cel mai bun film insa.


In primul si in primul rand imaginea fluida, luata dintr-un singur cadru semnata de Lubezki, omul cu care lucreaza de regula Alfonso Cuaron, e o minunatie. Desi actiunea filmului are loc pe parcursul a catorva saptamani, nebunia lui Inarritu de a trage ca si cum lucrurile se petrec dintr-un foc e castigatoare din toate punctele de vedere. Apoi ca mood Birdman, cu aglomeratia lui de probleme personale in timpul repetitiilor si premierei unui spectacol de teatru, e exuberant si captivant. Eu nu m-am uitat la ceas. Iar gaselnita cu Michael Keaton in pielea lui Birdman e atat de buna incat actorul se va alege cu o statueta si cu un restart in cariera. Meritat pentru ca joaca foarte bine. Si garantat pentru ca e genul ala de poveste care trebuie sa se lase cu un discurs si niste lacrimi.

Mai departe si mai ales mai in profunzime de atat Birdman are cateva bube. Prima tine de unele personaje cam golase. Critica de teatru - singura a carei parere conteaza, come on?!? - isi propune din start sa trash-uiasca piesa. Stereotip. Mike (Edward Norton) si Sam (Emma Stone), actorul care nu poate fi autentic decat pe scena si fiica iesita de la dezintoxicare, mai sanatoasa decat toti ceilalti. Acelasi handicap. In plus repetatul ostentativ al mesajului devine agasant si la totale buna parte din emotia de care filmul e capabil se scurge, fix din cauza asta, pe langa.



3 jumate din 5, foarte bun, dar cam mult hype pentru ce e de fapt. 7 din 104 pe 2015.

Comments

Popular posts from this blog

Sieranevada: posterul romanesc si cel francez

Le tout nouveau testament

Box office Romania 6-12 februarie 2017