The Judge / Judecatorul

Previzibil pana la ultima virgula a scenariului, dar palatabil pentru Duvall si gustul dulce-amarui al dramediei hollywoodiene care ajunge atat de rar pe marele nostru ecran. 



Nu sunt convins ca Robert Downey jr. mai poate juca si altceva decat un logoreeic infatuat si gagicar. A facut-o in pielea playboy-ul afacerist cu aere ingineresti Tony Stark/Iron Man si in cea a detectivului Sherlock Holmes. Si cam atat in ultimii 4-5 ani inafara acestui The Judge unde este un avocat... ostentativ logoreeic, infatuat in nota obisnuita si cumva ex-gagicar. Robert Duvall in schimb face un rol mult mai nuantat si mai profund si de fapt el e personajul, sa-i zicem secundar, de care te lipesti ca spectator. Judecatorul batran, tocmai ramas vaduv, care nu vrea, sub nicio forma, sa-si vada stirbita imaginea. Vrea sa fie judecat drept, fara chitibuselile geniale ale fiului, fara lacrimogenie in randul localnicilor, fara vreo clipire simpatizanta a sistemului.




The Judge sta mult si bine intr-o scriitura show off-ista simpatica, cateva cadre portret inundate de lumina si intr-o atmosfera molcoma - tuse numeroase de comedie pe un fundal dramatic si ceva romance la orizont. Totul vine fix acolo unde te astepti. Singurul lucru care intarzie iar si iar e coborarea in dramaticul ala cu greutate pe care filmul o tot amana. E in mod evident un lucru cu care nici scenaristii si nici regizorul David Dobkin, care si-au lucrat mana mai degraba pe comedie, nu sunt foarte confortabili. Si totusi ultimul act, el insusi cu doua lungimi in plus, se dovedeste suficient de indraznet si puternic emotional pentru ca la final sa zici ca The Judge si-a meritat timpul si banii dati pe bilet. 3 din 5, bun in my book.

PS: Pentru cei care au tradus filmul - sa stiti ca "afabil" si "epic" exista si in limba romana si le puteti folosi cu incredere. Nu o sa crape capul spectatorului din atata lucru.  


Comments

Popular posts from this blog

10 replici tari din Secretul lui Bachus

Le tout nouveau testament

3 case zburatoare